În scopul elaborării recomandărilor pentru Statele Membre privind transpunerea în legislaţia naţională a prevederilor care decurg din pachetul legislativ privind Economia Circulară1, Comisia Europeană a mandatat diverse consorţii de consultanţă să realizeze studii pe diferite teme legate de Răspunderea Extinsă a Producătorilor (REP) ca instrument economic esenţial în managementul deşeurilor în general şi al ambalajelor şi deşeurilor de ambalaje în particular.
Eunomia Research & Consulting a primit sarcina elaborării unui Studiu în sprijinul pregătirii recomandărilor Comisiei Europene privind implementarea cerinţelor minime pentru sistemele de răspundere extinsă a producătorilor precum sunt stabilite în Art. 8a al Directivei-Cadru Deşeuri2. Studiul s-a concretizat în două documente, şi anume:
• raportul complet, care prezintă justificarea recomandărilor făcute pe baza implicării părţilor interesate şi a analizei diferitelor abordări adoptate în Europa şi a avantajelor acestora;
• recomandările, care servesc ca bază de informare a Comisiei pe baza studiului general, despre anumite elemente specifice identificate ca fiind necesare în abordarea lor.
Temele analizate în cadrul studiului includ:
• domeniul costurilor de gestionare a deşeurilor pe care operatorii economici din lanţul de aprovizionare vor trebui să le acopere prin contribuţiile (tarifele) plătite sistemelor REP pentru produsele şi materialele pentru care sunt responsabili;
• practicile curente în aplicarea costurilor necesare şi modul de determinare a implicaţiilor costurilor care trebuie suportate de producători asupra viabilităţii serviciilor lor;
• diferite decizii luate la nivelul Uniunii Europene privind modularea tarifelor (actuală sau planificată), luarea în considerare a principiului şi criteriilor aferente pentru modularea tarifelor pentru ambalaje, echipamente electrice şi electronice şi baterii;
• eliminarea neconformării legale (free-riding) prin crearea condiţiilor de concurenţă echitabilă pentru producători şi importatori, astfel încât vânzătorii online (la distanţă) să se conformeze la rândul lor obligaţiei de acoperire a costurilor necesare.
Eco-Rom Ambalaje, organizaţie care implementează răspunderea extinsă a producătorului (OIREP) în baza Licenţei de operare nr. 12 din august 2019 conform prevederilor Legii nr. 249/2015 privind modalitatea de gestionare a ambalajelor şi a deşeurilor de ambalaje, este membru fondator al EXPRA (Extended Producer Responsibility Alliance)3 – alianţa europeană a organizaţiilor care implementează răspunderea extinsă a producătorilor în domeniul gestionării ambalajelor şi a deşeurilor de ambalaje (OIREP), în cadrul căreia a avut onoarea de a contribui ca membru în Consiliul de Administraţie pentru trei mandate consecutive (2014-2019) şi în care activează în prezent ca membru cu drepturi depline.
În această calitate, Eco-Rom Ambalaje şi EXPRA salută îmbunătăţirile aduse în general Raportului final elaborat de Eunomia pe baza Studiului în sprijinul pregătirii recomandărilor Comisiei Europene pentru sistemele REP (menţionat mai sus), în special cu privire la o mai bună definire a domeniului şi competenţelor naţionale stabilite prin Directive, respectiv îmbunătăţirea guvernanţei şi transparenţei OIREP. Cu toate acestea, ne exprimăm îngrijorarea privind direcţia Raportului cu privire la anumite aspecte faţă de care sperăm că argumentele de mai jos vor contribui la găsirea echilibrului corect în recomandările finale pe care Comisia Europeană le va elabora în beneficiul Statelor Membre.
Principalele noastre recomandări sunt:
1. Costuri nete aferente REP
Principiul „Poluatorul plăteşte“ vs. obligaţiile financiare ale REP. Cu privire la costurile gestionării deşeurilor prevăzute la Art. 14 din Directiva cadru privind deşeurile, Eunomia consideră că „acestea trebuie să fie înţelese ca incluzând şi costurile de gestionare aferente fluxurilor de deşeuri mixte“, pentru care ar trebui să fie responsabile OIREP-urile. În opinia specialiştilor EXPRA, această interpretare nu este conformă cu cerinţele directivelor.
Prin invocarea principiului „Poluatorul plăteşte“ în cazul gestionării deşeurilor la nivelul Uniunii Europene, Art. 14 permite legiuitorului să impună producătorilor anumite obligaţii (prevederi referitoare la costuri). Cu toate acestea, principiul „Poluatorul plăteşte“ necesită dispoziţii specifice pentru a defini modul exact în care producătorul trebuie să respecte aceste obligaţii.
Cele de mai sus sunt confirmate de Art. 14, care menţionează că aplicarea respectivului principiu se va face fără a aduce atingere Art. 8 şi 8a. Şi aceasta deoarece obligaţiile specifice reflectate în aceste articole, şi mai precis cele de la Art. 8a alin. (4) lit. (a), sunt obligaţii care stabilesc modul în care principiul „Poluatorul plăteşte“ se aplică producătorului prin abordarea specifică REP.
Cu alte cuvinte, deşi producătorul are obligaţia generală de a respecta principiul „Poluatorul plăteşte“, acesta are implicaţii practice directe numai dacă este implementat prin obligaţii specifice. Iar acestea sunt stabilite de fapt în cuprinsul Art. 8 şi 8a care reglementează REP, mai precis la Art. 8a alin. (4) lit. (a), care reglementează costurile REP. Susţinem că acestea sunt costurile pe care producătorii şi importatorii de bunuri ambalate trebuie să le finanţeze în conformitate cu Directiva cadru privind deşeurile, costuri care exclud responsabilitatea lor financiară pentru fluxurile de deşeuri mixte.
REP pentru ambalaje şi obiectivele pentru deşeurile municipale. Eunomia consideră că Art. 8a alin. (1) lit. (b) din Directiva cadru deşeuri „face referire clară la obiectivele stabilite prin Directiva 2008/98/CE care au în vedere deşeurile municipale şi cele provenite din activităţi de construcţie şi demolare. Nu a fost propusă nicio schemă de REP pentru deşeurile din construcţii şi demolări, deci reglementarea se referă la obiectivele pentru deşeurile municipale. Ambalajele sunt o componentă majoră a deşeurilor municipale, astfel încât ţintele obligatorii în materie de deşeuri municipale sunt relevante pentru OIREP în domeniul ambalajelor“. Nu considerăm că acest lucru este adevărat.
Directiva nu solicită producătorilor să îşi asume întreaga responsabilitate pentru obiectivele Uniunii Europene de gestionare a deşeurilor. După cum s-a menţionat mai sus, OIREP- urile în domeniul ambalajelor nu pot acoperi decât o parte a acestei responsabilităţi, deoarece numai o parte din principiul „Poluatorul plăteşte“ produce prin aplicare efecte pentru producători.
Faptul este valabil mai ales având în vedere că aceste obiective generale nu se adresează exclusiv producătorilor, ci Statelor Membre. În mod cert, prin atingerea ţintelor lor de reciclare, producătorii contribuie la atingerea obiectivelor generale de management al deşeurilor. Dar o fac doar parţial, numai în măsura în care obiectivele pentru care sunt responsabili contribuie la îndeplinirea obiectivelor generale.
Acesta este motivul pentru care considerăm următoarele:
– Chiar şi atunci când deşeurile de ambalaje constituie un flux important al deşeurilor municipale, producătorii nu pot fi obligaţi să-şi asume responsabilitatea financiară pentru gestionarea tuturor deşeurilor municipale, ci doar pentru costurile de gestionare a deşeurilor necesare pentru îndeplinirea obiectivelor lor de reciclare (sau a altor obiective care ar putea fi stabilite la nivel naţional). Acestea nu sunt altele decât costurile definite la Art. 8a alin. (4) lit. (a), şi anume costurile care acoperă colectarea separată, transportul şi tratarea ulterioară a acestor deşeuri, inclusiv tratamentul necesar pentru îndeplinirea obiectivelor Uniunii Europene, care pentru ambalaje corespund obiectivelor de reciclare stabilite în legislaţia specifică privind gestionarea ambalajelor şi a deşeurilor de ambalaje.
– Gestionarea deşeurilor municipale ca mijloc de atingere a obiectivelor Uniunii Europene revine altor operatori economici, inclusiv municipalităţilor, şi este impusă în ansamblu Statelor Membre, nu exclusiv producătorilor.
Relaţia dintre răspunderea financiară a REP şi obligaţiile de colectare separată. În conformitate cu Cap. 3.2.3 – Aplicabilitatea la fluxurile de deşeuri, îndrumările Eunomia precizează că „în conformitate cu Art. 8a alin. (4) lit. (a), costul colectării separate care trebuie acoperit de OIREP este distinct de obligaţia de a acoperi costurile îndeplinirii obiectivelor“. Reiterăm că obligaţiile privind colectarea separată nu pot fi decuplate de obiectivele de reciclare. Răspunderea producătorilor pentru costurile colectării separate a deşeurilor este legată de ţintele cantitative stabilite pentru deşeurile de ambalaje.
Aceasta ar însemna că:
– Organizaţiile ar trebui să încerce să-şi îndeplinească obiectivele prin colectarea separată, în conformitate cu Art. 10.2 şi 10.3 din Directiva-Cadru Deşeuri;
– în cazul în care doar colectarea separată nu este suficientă pentru îndeplinirea obiectivelor, Art. 8a alin. (4) permite apelarea la „[operaţiuni de] tratarea necesară îndeplinirii obiectivelor“. În această situaţie ambalajele recuperate din fluxul de deşeuri municipale ar putea fi finanţate prin OIREP pentru cotaparte necesară atingerii obiectivelor de reciclare a ambalajelor, la care ar trebui să se aplice şi principiul „necesitaţii“. De fapt, Eunomia recunoaşte în mod explicit această posibilitate, afirmând că „pentru a îndeplini obiectivele (…), în unele cazuri poate fi necesar să se ia măsuri de gestionare a deşeurilor reziduale mixte, de exemplu, sortarea acestui material pentru a extrage ambalaje reciclabile“.
În urma acestei constatări, Eunomia face afirmaţia oarecum contradictorie potrivit căreia producătorii ar putea fi traşi la răspundere pentru deşeurile municipale, citând Art. 14. Chiar dacă aceste concepte sunt esenţiale, îndrumările din respectivul capitol sunt contradictorii.
Eco-modularea. Suntem în continuare intrigaţi de viabilitatea gradului de reciclare (reciclabilitate) în funcţie de designul specific ambalajelor ca element esenţial în modularea tarifelor, în special pentru că ţintele de reciclare nu sunt considerate un criteriu de eco-modulare în cadrul Directivei. Centrarea metodologiei de eco-modulare pe un asemenea nivel de detaliu va determina de asemenea costuri administrative inutile, complexe şi excesive, care în cele din urmă vor fi disproporţionate în raport cu scopul pe care Uniunea Europeană îl urmăreşte prin implementarea acestui instrument.
În plus, structurarea abordării în jurul „reciclabilităţii“ unui format de ambalaj nu ar fi exactă, de vreme ce ratele de reciclare specifice fiecărui format nu se aplică practicilor curente de reciclare, ceea ce face dificilă colectarea de date certe.
Introducerea de criterii suplimentare care să reflecte o „rată a reciclării de calitate înaltă“ este de asemenea discutabilă. În primul rând, definiţia termenului nu ar trebui stabilită prin recomandările, ci prin legislaţia Uniunii Europene. În al doilea rând, un nou set de parametri vagi, a căror măsurare nu a fost încă validată, ar face din eco-modulare un concept şi mai puţin sigur.
Per ansamblu, concentrarea excesivă asupra acestei metode i-a făcut pe consultanţi să se abată oarecum de la scopul principal urmărit prin această îndrumare. Punctul 27 din Directiva cadru privind deşeurile prevede: „Comisia ar trebui să adopte linii directoare privind modularea contribuţiilor financiare ale producătorilor de bunuri ambalate la schemele de răspundere extinsă a producătorilor, pentru a ajuta Statele Membre în implementarea prezentei Directive urmărind facilitarea funcţionării Pieţei Interne“. În ce mod conduce abordarea propusă la protejarea Pieţei Interne? Prin nerecunoaşterea varietăţii sistemelor de gestionare a deşeurilor din întregul bloc comunitar a fost zădărnicită căutarea unei abordări mai degrabă armonizate, bazate pe un numitor comun, Statele Membre mai mici fiind probabil cele mai afectate.
Mai mult, accentul specific pus pe sistemul bonus/malus limitează diferitele abordări pe care Statele Membre le-ar putea adopta pentru a structura tarifele (contribuţiile producătorilor) fără a aduce în discuţie modul în care acestea ar putea fi de fapt configurate: termenii bonus/malus ar trebui schimbaţi astfel încât să reflecte ideea de costuri „mai mari“ şi „mai mici“. De fapt, odată cu eco-modularea, tarifele vor fi mai mici sau mai mari decât costurile nete asociate gestionării deşeurilor de ambalaje.
Este la fel de important să subliniem faptul că veniturile nu pot depăşi excesiv costurile, deoarece multe dintre OIREP-uri sunt organizate ca entităţi nonprofit sau care nu distribuie profit.
În fine, Raportul ar fi trebuit să abordeze şi următoarele aspecte:
– costul net de gestionare eficientă pe care tarifele (contribuţiile producătorilor) ar trebui să-l reflecte pentru produse individuale sau grupuri de produse ambalate similare;
– conceptul de „reciclabilitate“, bazat pe un standard armonizat precum EN 13430, care ar putea să umple vidul legislativ până când va fi convenită o definiţie comună la nivelul Uniunii Europene;
– luarea în considerare a capacităţii de sortare şi reciclare în interiorul Statelor Membre, care ar stabili în cele din urmă limitele modulării, ţinând cont de rolul inovaţiei;
– performanţa şi impactul produsului ambalat de-a lungul ciclului său de viaţă. Raportul se concentrează numai pe ambalaje, în timp ce atunci când se proiectează modularea tarifelor este importantă evitarea consecinţelor nedorite (adică ponderi crescute de deşeuri alimentare sau de produse), care ar putea fi în cele din urmă mai dăunătoare pentru mediu decât ambalajele de slabă calitate;
– realitatea condiţiilor de piaţă, atunci când e vorba de oferirea unui indiciu asupra costurilor financiare pe care le vor suporta producătorii. Raportul sugerează o notificare sau un indiciu pentru următorii 3-5 ani, ceea ce nu este fezabil întrucât costurile sunt dependente de condiţiile pieţei şi prin urmare nu se pot face previziuni, în special pentru un număr mare de tipuri de ambalaje.
2. Ambalaje comerciale şi industriale (C&I)
Eunomia recomandă Statelor Membre „revizuirea sistemelor de gestionare a deşeurilor de ambalaje din comerţ şi industrie în care deţinătorii de deşeuri suportă costuri semnificative pentru acest material“. În încercarea de a obliga producătorii să respecte noile obligaţii financiare în conformitate cu Art. 8a, consultanţii propun o serie de alternative ce presupun revizuirea aranjamentelor actuale, pierzând din vedere natura specifică a acestor fluxuri de ambalaje.
În majoritatea ţărilor din Uniunea Europeană există deja diverse forme funcţionale de gestionare a ambalajelor din comerţ şi industrie (denumite în continuare C&I), în general bazate pe o varietate de acorduri între deţinătorii de deşeuri şi alţi operatori, în timp ce în unele ţări sistemele REP includ deja ambalajele C&I. Problema apare odată cu obligativitatea includerii acestor tipuri de ambalaje în domeniul REP începând din 2025.
Pentru a înţelege provocarea cu care ne confruntăm trebuie să ţinem cont că generatorii de deşeuri de ambalaje din C&I nu sunt un grup omogen, aşa cum sunt cetăţenii în sistemul de gestionare a deşeurilor municipale. Companiile (generatorii de deşeuri) variază foarte mult ca mărime şi activitate. Acest aspect duce la mari diferenţe cu privire la serviciile, materialele şi frecvenţa colectării. Iar această realitate face imposibilă existenţa unei soluţii universal valabile pentru C&I, aşa cum se întâmplă în cazul deşeurilor de ambalaje gestionate prin fluxul municipal.
Prin urmare, Eco-Rom Ambalaje şi EXPRA consideră că în locul iniţierii unei configuraţii radical diferite – care poate adăuga costuri şi complexitate administrativă şi poate duce chiar la încălcarea legislaţiei în materie de concurenţă – producătorii din C&I ar trebui să fie încorporaţi în sistemele C&I existente.
De fapt, producătorii din C&I şi-ar putea îndeplini obligaţiile REP printr-un sistem de gestionare reglementat distinct faţă de fluxul municipal. În această privinţă ar trebui să fie posibilă adaptarea unui mecanism de conformitate REP pentru diferite tipuri de producători, printre alte criterii, în funcţie de natura şi volumul ambalajelor sau generarea deşeurilor. Un exemplu al acestei variante ar putea fi comerţul electronic, prin care vânzătorii online ar putea fi identificaţi şi ca producători în anumite condiţii.
În cadrul acestor organizări specifice ar trebui să fie permise, printre alte instrumente legale, acorduri cadru sau voluntare. Prin acestea producătorii din C&I obligaţi prin lege să respecte cerinţele privind REP ar putea deveni parte a acordurilor existente cu alţi operatori economici, cu condiţia ca aceştia să se poată conforma. Astfel:
– acordurile mai permisive care s-au încheiat până acum în materie de ambalaje din C&I ar rămâne conforme cu Directivele actuale. Companiile (generatorii) ar fi libere în continuare să-şi aleagă colectorul deşeurilor în condiţii convenite de comun acord, printr-un sistem în care producătorul ar rămâne responsabil pentru obligaţiile REP. Colectorul de deşeuri ales ar trebui totuşi să fie acreditat de OIREP (sau de agenţia centrală, în cazul unui sistem concurenţial de REP);
– ar fi nevoie de o înţelegere clară a „costurilor necesare“ pentru ambalajele C&I, în conformitate cu modalitatea de lucru specifică. Întrucât sistemele C&I sunt în general autosuficiente (sustenabile), dat fiind că majoritatea materialelor au o valoare pozitivă de piaţă (hârtie/carton, lemn, metal), „sistemul costului net total“ pe care îl impun cerinţele de REP ar fi de facto îndeplinit, cu condiţia atingerii ţintelor pentru ambalaje.
De reţinut că o deviere de la acest principiu care ar implica răspunderea financiară a sistemelor REP ar avea mai multe consecinţe, după cum urmează:
– sistemul REP ar trebui să intervină în activităţile operaţionale ale companiilor (generatorilor) prin aceea că ar trebui să organizeze pentru acestea colectarea deşeurilor de ambalaje. Într-o ţară relativ mică precum Olanda, de exemplu, aceasta ar echivala cu sute de mii de companii;
– alternativ, ar fi necesare dovezi de la toate aceste companii care generează deşeuri de ambalaje că dispun de o procedură corespunzătoare de licitaţie/selecţie pentru colectarea deşeurilor de ambalaje;
– mai mult, toate companiile de gestionare a deşeurilor care colectează deşeuri de ambalaje din C&I ar trebui să fie acreditate de OIREP sau agenţia centrală (în cazul unui sistem concurenţial de REP). Acest sistem de acreditare ar trebui să oblige companiile de colectare a deşeurilor să permită accesul deplin la situaţiile lor financiare pentru a putea fi stabilite costurile curente de colectare (şi potenţialul de optimizare pentru eficientizarea colectării), precum şi veniturile obţinute din vânzarea către reciclatori a materialelor de care dispun;
– deşi rămâne de văzut dacă aceste companii de gestionare a deşeurilor şi companiile generatoare de deşeuri din C&I ar accepta să coopereze în cadrul unui sistem precum cel descris mai sus, această perspectivă ar transforma OIREP în organisme administrative gigantice, care se vor confrunta cu riscuri financiare uriaşe;
– spre deosebire de propunerile Eunomia, principalul obiectiv al configuraţiei de reglementare specifică C&I ar trebui să fie axat pe demonstrarea conformităţii REP prin garantarea eficienţei sistemelor deja implementate, îndeplinirea ţintelor, asigurarea acurateţei datelor şi legalitatea raportărilor, cât şi prin furnizarea de informaţii deţinătorilor de deşeuri, în conformitate cu prevederile Art. 8a.
În orice caz, având în vedere principiul subsidiarităţii, Statele Membre ar trebui să fie cele care reglementează în cadrul Directivei modul în care REP pentru ambalajele din C&I trebuie configurat în fiecare ţară. În acest sens, ar trebui stabilit un cadru juridic specific pentru a asigura respectarea REP de către aceşti producători. Cu toate acestea, forma sa de organizare ar trebui stabilită în mod flexibil de către Statele Membre, în conformitate cu caracteristicile lor naţionale.
3. Tratament egal, cerinţe de raportare şi de minimis
În secţiunea 5.1 a Raportului, care se încadrează la capitolul „tratament egal“, Eunomia afirmă că noţiunea de egalitate de tratament este inclusă numai la Art. 8a alin. (1) lit. (d) după cum urmează: „asigură tratamentul egal al producătorilor de bunuri ambalate, indiferent de originea sau mărimea lor, fără a pune prin reglementare o sarcină disproporţionată pentru producătorii de cantităţi mici de produse, inclusiv întreprinderile mici şi mijlocii“.
Prin urmare, tratamentul egal se bazează pe două elemente principale: producătorii sunt trataţi în mod egal indiferent de origine sau mărime, respectiv nu se plasează o sarcină disproporţionată asupra întreprinderilor mici şi mijlocii.
În secţiunea 5.3.2 a Raportului, cea privind cerinţele de raportare, Eunomia afirmă printre altele că pentru micii producători raportarea nu ar trebui să fie o provocare disproporţionată şi nu ar trebui să compromită integritatea datelor de piaţă.
Declaraţiile din secţiunile de mai sus par să se contrazică atât între ele, cât şi cu propunerile făcute de Eunomia în alte părţi ale Raportului. Faptul că producătorii trebuie trataţi în mod egal indiferent de originea şi mărimea lor este clar. Faptul că nu se pune nicio sarcină disproporţionată pentru producătorii de cantităţi mici de produse (ceea ce echivalează cu afirmaţia potrivit căreia raportarea nu ar trebui să fie o provocare disproporţionată pentru organizaţiile mai mici) înseamnă că în mod efectiv nivelul de detaliu în care aceste companii mai mici pot raporta devine standardul pentru toate companiile.
Acest lucru se află într-adevăr în contradicţie cu principiul potrivit căruia raportarea (pentru întreprinderile mici) nu ar trebui să compromită integritatea datelor de piaţă, întrucât raportarea simplificată duce adesea la estimări şi prin urmare devine mai puţin precisă, corectă şi fiabilă. Un exemplu este propunerea de raportare a numărului de ambalaje introduse pe piaţă: folosind acest indicator nu ar fi cunoscute materialele de ambalare şi ponderea acestora. Aceste informaţii sunt însă necesare, deoarece greutatea materialelor stă la baza calculării ratelor de reciclare.
În plus, aceste propuneri sunt şi incompatibile cu viziunea consultanţilor referitoare la modularea tarifelor şi nivelul minim de granularitate. Retragerea tuturor detaliilor necesare pentru modularea tarifelor (contribuţiilor producătorilor) după cum s-a propus va reprezenta o sarcină imensă pentru companiile mici, deoarece informaţiile care ar fi solicitate nu sunt în prezent în posesia lor (mai ales dacă importă mărfuri din afara Uniunii Europene).
În această privinţă merită remarcat faptul că numărul de companii care ar trebui să raporteze către OIREP, aşa cum sugerează Eunomia, ar putea ajunge cu uşurinţă până la sute de mii chiar şi în cazul ţărilor medii ca număr de locuitori, mai ales dacă nu ar fi posibilă aplicarea unui prag de minimis. Îndeosebi dacă întreprinderile mici ar avea cerinţe de raportare mai puţin detaliate, acest lucru ar duce la:
– costuri administrative uriaşe pentru ca statul să se asigure că toate companiile respectă obligaţia de a raporta, în timp ce s-ar pune întrebarea cine ar putea implementa această obligaţie de raportare şi ce penalităţi s-ar aplica firmelor care nu raportează. Toate costurile pe care le implică aceste etape fac ca un astfel de sistem să fie mai scump din punct de vedere al costului unitar pe kilogram de ambalaj introdus pe piaţă şi prin urmare să devină nedorit din punct de vedere economic;
– date cu o capacitate de utilizare foarte limitată, deoarece formatele de raportare nu permit rezultate de înaltă calitate. Prin urmare, o astfel de propunere nu duce nici la obţinerea unor date de calitate.
Este important de menţionat că o astfel de modificare ar fi contraproductivă în încercarea de a face ca toate companiile să devină „egale“. Ca alternativă, sistemele de REP ar trebui să poată aplica un tratament diferenţiat ţintit, inclusiv stabilirea unui prag de minimis, atunci când sunt îndeplinite următoarele condiţii:
– sistemele REP (sau agenţia centrală, în cazul unui sistem concurenţial de REP) stabilesc un prag clar de minimis şi:
• verifică corespunzător rezultatele companiilor care raportează;
• rulează programe pentru a-i detecta pe cei care fraudează sistemul (free-riders) şi a-i determina să se conformeze;
• investighează greutatea ambalajelor introduse pe piaţă de către companii care se situează sub pragul de minimis, de exemplu printr-o cercetare statistică reprezentativă în cadrul grupului ţintă menţionat anterior;
• estimează nivelul de neconformare şi corectează în consecinţă datele privind ambalajele introduse pe piaţă.
– companiile care se încadrează sub pragul de minimis ar trebui să dispună de un sistem de documentare a ambalajelor cu care ar putea demonstra în mod rezonabil declaraţia respectivă şi care ar trebui să fie pus la dispoziţia organismului responsabil cu controlul normelor de aplicare;
– autorităţile competente sancţionează nerespectarea normelor de către sistemele REP (sau agenţiile centrale) sau de către companiile individuale care pretind în mod nedrept că se încadrează sub pragul de minimis, fie prin faptul că nu documentează ambalajele, fie prin documentarea incompletă sau nesigură a acestora.
Sistemul olandez de REP pentru ambalaje, implementat de Afvalfonds Verpakkingen, funcţionează în acest mod şi ar putea servi drept exemplu.
În cele din urmă am dori să subliniem faptul că Raportul sugerează crearea unui sistem de colectare şi raportare a datelor bazat pe numărul de unităţi de produse ambalate care sunt introduse pe piaţă şi câte dintre aceste produse sunt colectate şi reciclate. O astfel de abordare ar fi însă contrară modului de funcţionare a schemelor REP, motiv pentru care măsurarea ar trebui să fie în tone introduse pe piaţă, respectiv colectate şi reciclate. Motivul constă în faptul că tarifele (contribuţiile producătorilor) sunt structurate pe baza cantităţilor de ambalaje (exprimate în tone) şi nu a numărului de unităţi de produse care sunt introduse pe piaţă.
4. Recunoaşterea pozitivă a măsurilor de REP
În concluzie, am dori să evidenţiem următoarele constatări ale Raportului care ar trebui luate în considerare în formularea recomandărilor oficiale de către Comisia Europeană, deoarece acestea vor asigura faptul că producătorii şi OIREP-urile funcţionează într-un mod optim:
– REP este doar unul dintre instrumentele disponibile pentru factorii de decizie. Doar o combinaţie adecvată de măsuri poate duce la rezultate mai bune;
– sistemul de control oferă producătorilor siguranţă, în special în cazul sistemelor concurenţiale de REP;
– producătorii au aşteptări rezonabile, în sensul că autorităţile publice care primesc finanţare asigură transparenţă în ceea ce priveşte costurile şi performanţa lor;
– tarife (contribuţii ale producătorilor) egale pentru acelaşi tip de ambalaj ar trebui asigurate indiferent de cantitatea de ambalaje pe care un anumit producător o introduce pe piaţă;
– este necesar ca tarifele (contribuţiile producătorilor) să fie comunicate în mod clar şi precis de către OIREP pentru ca tratamentul egal să fie pus în aplicare şi acolo unde există un sistem concurenţial, pentru ca producătorii să dispună de suficiente informaţii pentru a face o alegere în cunoştinţă de cauză cu privire la OIREP;
– prin urmare, Statele Membre ar trebui să reflecteze cu atenţie la avantajele şi riscurile instituirii unui sistem competitiv de REP, având în vedere o serie de obligaţii pe care OIREP ar trebui să le asigure într-un cadru competitiv;
– se recomandă Statelor Membre să colaboreze cu platforme multi-vânzători ca prioritate-cheie în reglementarea vânzărilor online.●
Sorin Dumitru, director general adjunct Eco-Rom Ambalaje SA
NOTE:
1Circular Economy Package (CEP) – modifică şi completează Directiva 2008/98/EC privind deşeurile (Directiva Cadru), Directiva 1999/31/EC privind depozitele de deşeuri, Directiva 94/62/EC privind ambalajele şi deşeurile de ambalaje, Directiva 2000/53/EC privind vehiculele scoase din uz, Directiva 2006/66/EC privind bateriile şi acumulatorii şi deşeurile de baterii şi acumulatori, respectiv Directiva 012/19/EU privind deşeurile de echipamente electrice şi electronice.
2www.eunomia.co.uk/reports-tools/ec-waste-framework-directive-epr-study.
3www.expra.eu.