22.5 C
Bucharest
Tuesday, May 11, 2021

Smârdan: oroarea de pe malul drept al Dunării

Foto: ecologic

La sfârşitul anului trecut a apărut o ştire conform căreia patronul unuia dintre cele mai mari incineratoare din ţară specializat în eliminarea deşeurilor de origine animală în loc să ardă leşurile de animale le îngropa pe un teren din apropiere. Şi pentru că toată povestea părea puţin exagerată, am vorbit cu un comisar al Gărzii de Mediu din Bucureşti care auzind îndoielile mele a râs şi în loc să încerce să mă convingă m-a chemat să văd „minunea“ cu ochii mei.● Matei Dumitru

În aşteptarea bacului care urmează să mă ducă de la Brăila pe celălalt mal al Dunării mă uit cu uimire la uriaşii piloni ai viitorului pod suspendat care în câţiva ani va arunca în uitare vechiul vas numit de localnici, ironic sper eu, feribot. Bătrânul bac reparat şi revopsit de sute de ori, deşi e încărcat până la limită se descurcă chiar bine în dimineaţa asta răvăşită de un vânt tăios şi rece.

Foto: ecologic

Pe malul drept al Dunării sărăcia lucie din jur şi digul de pământ care leagă cheiul de acostare de îngusta stradă asfaltată contrastează puternic cu cele câteva maşini aproape noi ce debarcă aici în drumul lor spre Tulcea. Am ajuns în Smârdan, un sat amărât ca multe altele, un loc în care speranţa oamenilor într-un trai mai bun s-a scurs de mult, ca apa murdară a Dunării ce îi separă de un oraş chinuit şi el de sărăcie.

În Smârdan nu prea vezi oameni pe străzile prăfuite, doar câţiva bărbaţi trecuţi de prima tinereţe, bărboşi şi îmbrăcaţi ca vai de ei în faţa cârciumii care pare a fi un adăpost pentru animale, ceea ce probabil şi este de fapt.

Foto: ecologic

Şoseaua care duce la incineratorul de deşeuri Cazacioc este proaspăt asfaltată şi parcă mai curată decât celelalte, dar cui îi pasă? Drumul meu este altul, câţiva kilometri în plin câmp spre un dig de pământ care se întrevede cu greu în depărtare printre razele puternice ale soarelui dimineţii. Mă întâmpină Marian Borondel, un comisar al Gărzii Naţionale de Mediu: „Ziaristule, hai să-ţi arăt ce nu ai văzut în viaţa ta!“. Lângă el doi bărbaţi îmbrăcaţi din cap până în picioare în salopete albe de protecţie cu glugi pe cap şi măşti pe faţă. Nu le poţi vedea decât ochii, ascunşi şi ei de nişte ochelari ce ar putea fi unii de vedere. Sau tot de protecţie, cine poate şti? Am aflat apoi că oamenii erau pedologii veniţi de la Bucureşti pentru a lua coordonatele GPS necesare începerii urmăririi penale.

„Aşa ai venit îmbrăcat?“ mă întreabă comisarul şi îmi dă din portbagajul maşinii de serviciu o căciulă îmblănită ca să mi-o pun pe cap. „Trebuia să-ţi aduci haine de schimb pentru că mirosul va intra în astea de pe tine şi nu-l vei mai scoate niciodată. Va trebui să le arunci, e clar“, spune mai mult pentru el în timp ce urcă pe cărarea lată de o palmă pe care urma să o luăm şi noi pentru a ajunge pe coama digului de pământ.

Întrebarea mea îi lasă pe toţi cu gura căscată: „Ce miros măi fraţilor?“. „Cum? Nu simţi duhoarea, noi abia putem respira“, spune uimit unul din cosmonauţii-pedologi. În momentul acela îmi dau seama brusc că povestea cu pierderea mirosului după COVID este adevărată.

Digul de pe câmp

Foto: ecologic

Văzut din afară digul care înconjoară terenul uriaş pare o construcţie fără sens, un mal de pământ înălţat la vreo şase-şapte metri, ridicat aiurea între un drum asfaltat şi un câmp agricol. De-a lungul digului într-un şanţ lung şi plin de buruieni bălteşte un lichid de culoare vag-roşiatică. „Este sângele de la cadavrele animalelor îngropate care s-a infiltrat prin dig“, îmi şopteşte comisarul.

Ajuns sus înţeleg imediat de ce Gelu Cazacioc – românul cu cetăţenie americană, patronul societăţii Cazacioc&Co SRL – a ridicat în plin câmp diguri şi şanţuri de scurgere. Suprafaţa terenului pe care l-a ascuns astfel de privirile curioşilor este imensă. La prima vedere pare a fi o groapă de gunoi plină de bălţi fetide. Apoi văd oase, multe oase. Şi o grămadă de ciori care mănâncă ceva pe lângă bălţile alea, nu-mi dau seama ce. Câţiva dulăi graşi se mişcă fantomatic pe terenul devenit aproape alb de la oasele miilor de animale îngropate de-a valma pe câmpul din spatele a ceea ce lumea ştia că ar fi un incinerator de animale.

Fiindcă asta este în acte SC Cazacioc&Co SRL, o unitate de ardere a deşeurilor animaliere, un incinerator care are, mai mult de formă, două mici rezervoare de GPL nici ele măcar branşate la cele două cuptoare prăpădite în care patronul spunea că arde cantităţile uriaşe de oi, vaci, cai, porcii, câini, pisici şi găini moarte pe care le obţinea uşor cerând cel mai mic preţ în toate licitaţiile la care participa.

Încet ca o părere, spre nefericirea mea, îmi revine mirosul. Un iz dulceag, apă clocită şi putreziciune inundă aerul, o duhoare care creşte de la un moment la altul odată cu vântul care îşi schimbă direcţia dinspre groapă spre noi, până ce aerul din jur devine irespirabil. Noroc cu vremurile astea îmi spun, şi vreau să-mi scot masca din buzunar. Degeaba, o uitasem în maşină…

Foto: ecologic

Dintr-o gaură săpată în digul de pământ pe care stau iese un sunet ciudat, ca un uşor mârâit înfundat. Nu sunt deloc curios să aflu ce arătare oi fi deranjat din siestă şi cobor ca să fotografiez mai îndeaproape imaginea dezastrului. Încerc pe cât posibil să ocolesc oasele, carcasele de animale intrate în putrefacţie şi bălţile fetide prin care acea substanţă semilichidă se scurge încet prin pământul moale ca o uriaşă saltea îmbibată cu apă. Fiecare pas este însoţit de şuieratul firişoarelor subţiri de gaz care ies din pământ pe lângă mine din hoiturile acoperite cu ţărână. Iar în depărtare imaginea pedologilor în costumele lor de protecţie completează scena suprarealistă ruptă parcă dintr-un film post-apocaliptic.

Creaţia lui Cazacioc

Îmi dau seama că am rămas singur în mijlocul gropii de putreziciuni şi pornesc spre dig întrebându-mă cum de ani de zile nimeni nu a văzut mizeria asta, cum atâta timp nici măcar un singur reprezentant al autorităţilor nu a simţit duhoarea asta îngrozitoare şi cum de a fost posibil ca o firmă care a câştigat în zonă aproape toate licitaţiile pentru incinerarea animalelor moarte să nu fie deranjată până acum de nimeni. Ce au făcut comisarii Gărzii de Mediu din Tulcea, angajaţii Agenţiei de Protecţie a Mediului, primarul localităţii, oamenii care locuiesc în apropiere? De ce au închis ochii? Bine, autorităţile au fost cumpărate aşa cum se întâmplă pe la noi, dar oamenii de ce au tăcut? De frică?

Foto: ecologic

Mi-aduc aminte de un articol din februarie anul acesta în care Gelu Cazacioc, patronul afacerii ce-i poartă numele, îi spunea unui ziarist de la Agerpres că regretul lui cel mai mare este că lumea nu-l înţelege: „Eu iau hoiturile, le îngrop un timp, apoi le dezgrop şi creez plus valoare, fiindcă le transform. Dacă le-aş arde aş pierde materia, aşa ele în pământ devin un compost pe care eu îl scot şi îl transform în îngrăşământ organic“. Mă gândesc că omul suferă sigur de niscaiva probleme psihice dacă el crede cu adevărat că îngropatul şi dezgropatul unor animale moarte este creaţie şi încerc să-mi amintesc dacă nu am văzut cumva produsele lui, marca „Terrafertil“, prin vreunul din magazinele din Bucureşti de unde oamenii îşi cumpără îngrăşământ organic pentru întreţinerea gazonului plantat cu mândrie pe cele câteva palme de teren ale curţii. Dacă aflu că îngrăşământul a ajuns şi prin solariile de legume din jurul Bucureştiului, mă jur pe toţi sfinţii că nu mai merg la piaţă în viaţa mea.

Aflu de la comisarul Gărzii de Mediu că suprafaţa de teren pe care au fost îngropate cadavrele de animale este de aproape şapte hectare şi că adâncimea până la care ei au putut săpa printre hoituri a fost de cinci metri, ceea ce duce printr-un calcul simplu la 350.000 de metri cubi de animale îngropate de-a lungul anilor aici pe malul Dunării, la marginea unui sat cu o mie de suflete.

Foto: ecologic

Nimeni nu l-a deranjat pe Gelu Cazacioc până când un comisar al Gărzii Naţionale de Mediu a venit de la Bucureşti pentru a înţelege de ce oamenii din Brăila se plâng de mirosul îngrozitor care vine spre oraş de pe celălalt mal al Dunării. El a fost cel care a descoperit locul unde au fost îngropate animalele moarte şi tot el a sesizat organele de urmărire penală, nu cei de la autorităţile de mediu locale.

Nu poţi să nu te întrebi de ce absolut toate autorităţile din Tulcea l-au ajutat pe Gelu Cazacioc, de ce Agenţia de Protecţie a Mediului i-a acordat autorizaţia integrată de mediu fără proiect tehnic, fără certificat de urbanism, de ce şeful Gărzii de Mediu din Tulcea nu numai că nu a oprit activitatea incineratorului, dar a şi intervenit pentru rebranşarea incineratorului la reţeaua de curent electric în momentul în care ENEL a constatat că societatea Cazacioc fura curent electric. Cum a fost posibil ca probele de apă prelevate în repetate rânduri de DSVSA în zona incineratorului pentru depistarea antraxului, a salmonelei şi listeriei să fie toate negative?

Mâncaţi bio?

Îmi pun întrebări ca prostul, îmi spun încercând să-i ajung din urmă pe comisar şi pe pedologii care încearcă de câteva ore, în zadar se pare, să găsească în cimitirul ăsta uriaş locul exact unde au fost îngropate miile de oi moarte pe vasul naufragiat acum aproape doi ani în Portul Midia.

Foto: ecologic

Îi las să caute în continuare. Am fotografiat, am filmat dar mi-a ajuns. Îmi schimb bocancii, îmi arunc canadiana în portbagaj şi plec spre Bucureşti, încercând să scap de duhoarea care mi-a intrat în haine, în piele, în străfundul creierului. Pe bac, uitându-mă în urmă la Smârdan îmi dau seama că astăzi am avut în faţă nu cel mai mare dezastru ecologic din România, ci chiar imaginea redusă la esenţă a efectului corupţiei generalizate care devastează de treizeci de ani această ţară.

Pe drum nu-mi pot scoate însă din minte imaginea îngrăşământului rezultat din putreziciunea hoiturilor a cărui reclamă tronează pe clădirea de birouri a incineratorului şi mă întreb dacă nu cumva mizeria de aici a ajuns să fie comercializată ca îngrăşământ în vreun magazin din ţară. Opresc la prima benzinărie care îmi iese în cale, scot telefonul şi dau o căutare pe Google: „îngrăşământ Terrafertil“ şi, spre surprinderea mea, pagina se umple. Cele mai mari magazine de bricolaj, magazinele de îngrăşăminte pentru agricultorii profesionişti şi amatori, chiar şi cel mai mare magazin on-line din ţară, toate vând produsele marca „Terrafertil“. Din reclama pe care şi-o face producătorul înţeleg că produsul bio este certificat chiar şi pentru agricultura ecologică. Aşa o fi, dar văzând sursa produselor puse la vânzare îmi dau seama că ceea ce credeam a fi un caz de corupţie locală, este ceva mult mai grav: un atentat la sănătătea şi viaţa oamenilor din toată ţara, a oamenilor care cu mâinile lor au împrăştiat granule din hoituri în grădinile lor de zarzavat şi în solarii pentru a obţine legume bio pe care le-au cumpărat apoi alţi oameni ce şi-au închipuit că mâncând roşiile, gogoşarii şi castraveţii „supertrataţi“ se hrănesc sănătos.

După câteva zile aflu că ministrul Mediului, Apelor şi Pădurilor văzând imaginile de la Cazacioc a cerut demisia şefului Gărzii de Mediu Tulcea, Nicolae Acceleanu şi a directoarei Agenţiei Judeţene de Protecţia Mediului Tulcea, Mirela Raicu. Dacă Acceleanu şi-a înaintat demisia, Mirela Raicu a ignorat cererea ministrului şi a rămas liniştită la conducerea Agenţiei de Protecţie a Mediului, o instituţie care are acum în plină desfăşurare printre altele şi procedura de eliberare a acordului de mediu pentru creşterea capacităţii de incinerare a societăţii Cazacioc & CO SRL de la 18 tone/zi la 108 tone/zi.

Faptul că Gelu Cazacioic este acum reţinut pentru furt de curent este doar un amănunt care nu afectează mersul înainte al procedurii iniţiate de APM Tulcea. Nu pot să nu mă întreb câte cazuri de acest fel sunt în ţară, câţi directori şi câte directoare de Agenţii de Protecţie a Mediului sunt verigi importante în lanţul corupţiei, câţi agenţi economici nevinovaţi au fost închişi până acum prin abuzuri de tot felul şi câţi infractori sunt încă protejaţi de aceşti funcţionari publici. Iar faptul că un ministru nu poate schimba oricum şi oricând un şef de agenţie, chiar dacă acesta se face vinovat de complicitate la crearea unui dezastru ecologic, nu face decât să confirme neputinţa oricărui individ din afară de a interveni în structura acestui sistem subteran care de mulţi ani decide de fapt politica de mediu a României.

Publicitate

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Publicitate

Cele mai recente articole

Octavian Berceanu: „În domeniul mediului avem o corupţie sistemică atât în zona de avizare, cât şi în cea de verificare“

Una dintre cele mai mari probleme ale României este cea a deşeurilor. În ultimii ani, terenurile din jurul marilor...

Publicitate

Alte articole

Mai multe articole

Folosim cookie-uri pentru a vă oferi cea mai bună experiență online. Prin acord, acceptați utilizarea cookie-urilor în conformitate cu politica noastră privind cookie-urile.

Privacy Settings saved!
Setările de confidențialitate

Când vizitați orice site web, acesta poate stoca sau prelua informații pe browserul dvs., mai ales sub formă de cookie-uri. Controlează-ți aici serviciile personale de cookie-uri.

Aceste cookie-uri ne permit să numărăm vizitele și sursele de trafic, astfel încât să putem măsura și îmbunătăți performanțele site-ului nostru.

  • _ga
  • _gat
  • _gid

Decline all Services
Accept all Services