În general suntem ipocriți. Sigur că nu ne place să auzim asta și nu ne place să recunoaștem că așa este. Dar suntem ipocriți în ceea ce privește „gesturile mici care fac diferența“. Pentru că între ceea ce pretindem și ceea ce facem de fapt este o falie considerabilă. Câteodată mă gândesc dacă nu cumva noi ca rasă suntem defecți. Sau poate ne-am defectat undeva pe parcurs. Ceva ne-a făcut să credem că putem exploata la nesfârșit resursele și că bunăstarea noastră este mai importantă decât a celorlalte specii și decât timpul necesar Mamei Pământ ca să se regenereze.
Avem pe de o parte minți strălucite și ne facem planuri mărețe despre colonizarea spațiului, ne imaginăm un viitor fără emisii și ne dorim mașini electrice pe șosele, dar la final, când tragem linie, eșuăm lamentabil în a face ceva concret și altruist pentru planeta pe care pretindem că o iubim. Iar acum ne dăm seama că nu mai avem timp. Că lăcomia și exploatarea excesivă a proviziilor ne-au adus într-un punct în care deja consumăm pe datorie.
Purtăm tricouri cu „There is No Planet B“ și aruncăm pe geamul mașinii chiștoacele țigărilor cu care ne-am „ozonat“ plămânii. Dezvoltăm tehnologii care să ne reducă amprenta de carbon, dar evităm să calculăm cât ne costă de fapt tehnologiile inovatoare prin prisma efectului pe care îl au asupra mediului: ce resurse exploatăm și cum, ce facem când ceea ce creăm ajunge la finalul vieții, cât de „verzi“ sunt variantele de reciclare și dacă sunt suficiente. Asta la scară mare. Dar dacă ne uităm mai atent în curtea noastră, vedem că totul pleacă de la noi. De la mine, de la tine, de la vecinul din dreapta, de la cel din stânga și tot așa.
Nu ne putem plânge de lipsă de informare. Organizațiile care se ocupă de ambalaje, de deșeuri electrice sau de baterii și ONG-urile de mediu derulează de mulți ani campanii de informare și conștientizare, independent ori în colaborare cu autorități locale sau centrale. Evenimentele și conferințele despre reciclare, economie circulară, sustenabilitate, reziliență, Green Deal, green ceva abundă. La fel și conceptele de tip zero waste. Casele de modă se aliniază curentului introducând măcar pe etichete materiale reciclate în produsele create. În plus, într-o eră a digitalizării, informația este chiar la un click distanță, trebuie doar să vrei să o cauți.
Cu toate astea, așteptăm o baghetă magică sau o pastilă care să ne facă să ne simțim bine, să ne indice cum să ajungem din punctul A în punctul B și eventual să o și facă în locul nostru. Nu cred că suntem rău intenționați, ci doar nepăsători și convinși că eternitatea ne aparține sau că cel puțin pe durata vieții noastre planeta ne va oferi tot ce avem nevoie și chiar ceva în plus.
Ne plângem de lipsa spatiilor verzi și de aerul poluat, dar ne cumpăram case „pe pământ“ și ne betonăm curțile „ca să fie mai ușor de întreținut“, fiindcă „nu avem timp să tundem iarba“, deși treaba asta ne-ar ține departe de computer și poluare, plus că ar ridica și scorul pașilor înregistrați pe smartwatch-uri.
Dăm share cauzelor umanitare și de mediu pe rețelele de socializare, dar câți dintre noi chiar acționează ca să le susțină? Ne împărțim în tabere care dau vina una pe cealaltă pentru ce nu funcționează. Ne batem în vorbe, concepte și stereotipuri încercând să demonstrăm că teoria noastră este cea mai bună, refuzând să ascultăm argumentele celorlalți. Suntem revoltați de gunoaiele de pe străzi, cerem „să se facă curat“, dar acest „să se facă“ nu ne include și pe noi.
Vecinul de la 5 aruncă gunoiul pe geam, dar nu ne ducem să-i batem la ușă și să-i spunem că asta nu se face. Nu. Așteptăm „să facă ceva“ cineva. Oricine. Altcineva, nu noi. Ca și cum aceste gesturi nu ne privesc.
Cu siguranță acesta este doar vârful unui aisberg al egocentrismului care plutește pe o mare de indiferență. Iar prin ceea ce am scris aici nu vreau să arăt cu degetul greșelile celorlalți, ci mai degrabă să ne privim în oglindă. Pentru că fiecare dintre noi a uitat cel puțin o dată de „micile gesturi care fac diferența“. Și știm că aceasta este una dintre constantele din ecuația impactului „mai binelui“ nostru asupra mediului, o ecuație într-un sistem non-euclidian, cu variabile și necunoscute care pot duce la un rezultat dorit, dar nu mai puțin surprinzător. Avem constanta ipocriziei, a alinierii cu moda, a intenției la nivel declarativ, a nepăsării și a lui „lasă că merge și așa“, indignarea lui „să se facă ceva“, variabila politicilor de mediu și a adoptării pachetelor legislative la nivel național și european și necunoscuta celor care chiar își asumă, a celor care nu așteaptă soluții miraculoase la probleme globale ci găsesc variante de a-și crea un ecosistem puțin mai bun. Ei sunt picăturile de apă care pot crea oceanul albastru al atitudinii cu adevărat responsabile față de ceea ce ne înconjoară. Indiferent că vorbim despre cei care au enunțat teoriile energiilor regenerabile încă din anii ‘90, despre cei care atrag atenția asupra efectelor schimbărilor climatice în privința drepturilor omului, cei care caută și găsesc soluții pentru animalele abandonate sau pur și simplu cei care renunță la utilizarea produselor cu amprentă mare de carbon și colectează separat deșeurile reciclabile fără a se folosi de pretextul că „oricum salubrizatorul le ia la grămadă“. Lor li se adaugă copiii care au învățat și au înțeles ceva despre protecția mediului din campaniile derulate în școli și tinerii care au dat click și au căutat informații.
Îi găsim în fiecare comunitate. E vecinul de la parter care strânge gunoiul aruncat pe geam de cel de la 5, sunt cei care lucrează la armonizarea legislației naționale cu cea europeană, cei care promovează producția locală și reușesc să transforme o fermă moștenită de la bunici într-un reper pentru oamenii care vor produse autentice, cei care îți atrag atenția că ai scăpat ceva când arunci ambalajul înghețatei pe stradă pentru că „nu ai văzut“ coșul de gunoi și cei care repară coșul de gunoi vandalizat „în glumă“. În general sunt cei care nu întreabă „mie ce îmi iese?“, ci „eu ce pot să fac?“. Cei care își asumă greșelile față de mediu și încearcă în mod real să-și ajusteze comportamentul. Nu declarativ, ci cu acțiuni mici, dar care sunt importante pentru ei în primul rând. Individual sau în comunități, ei fac lucruri care chiar contează și vocea lor ar trebui auzită și mai ales ascultată.
Podcastul „D’ale mediului la o cafea“ este primul pas în acțiunea noastră de a da glas celor care spun ce fac și nu așteaptă „să se facă“. Este o voce mică, dar care reușește să ajungă la cei care caută alternative. Acest podcast reprezintă unul din pașii timizi ai asumării.
Următorul pas îl vom face pe 9 septembrie, de Ziua Europeană a Reciclării Bateriilor, când vom lansa campania „Acasă este aici și acum“, care își propune să creeze o comunitate a celor care fac asumat acele „gesturi mici care fac diferența“ și va lansa provocarea inițiativelor care te fac să te simți mai bine cu mediul și cu tine însuți.
„Acasă este aici și acum“ încurajează demersurile concrete și va încerca să scoată în evidență rezultatele surprinzătoare pe care le poți obține atunci când îți asumi propriile acțiuni și le direcționezi către „a fi“ în loc de „a avea“. Campania nu se limitează la inițiative legate strict de tema deșeurilor de baterii și acumulatori, ci îi încurajează pe participanți să își definească și să-și urmeze propriile provocări legate de mediu: de la eficiența energetică, schimbările climatice, economie circulară, efectele încălzirii globale asupra drepturilor omului și până la nevoia de mișcare zilnică sau de schimbare a obiceiurilor de consum. Fiecare își parcurge propria experiență, iar suma acestor experiențe împărtășite poate avea ca rezultat schimbarea de paradigmă pe care ne-o dorim.
Elena Gaspar-Ion, preşedintele Asociaţiei Sistemul Naţional de Reciclare a Bateriilor
