Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor a pus în dezbatere publică un proiect de ordin care rescrie regulile de licențiere pentru organizațiile colective care gestionează deșeurile de echipamente electrice și electronice (DEEE). Foarte ciudat este că acest proiect a apărut acum, într-un moment de mare vulnerabilitate economică, caracterizat prin scăderea abruptă a vânzărilor de electrocasnice, creșterea insolvențelor și la scurt timp după un avertisment al Consiliului Concurenței privind riscul consolidării unei structuri de „oligopol“ în domeniul DEEE.
Anularea licenței după primul an de impas
Noul proiect de ordin introduce o serie de constrângeri administrative de o severitate rară pentru un mediu economic tensionat. Printre cele mai aspre prevederi se numără anularea automată a licenței la prima neacordare a vizei anuale. În timp ce legislația actuală prevede că anularea intervine abia după doi ani consecutivi fără viză, proiectul desființează această plasă de siguranță și abrogă articolul care asigura continuitatea activității în anul următor, expunând acum operatorii unor riscuri majore imediate.
Grila rigidă de evaluare și capcana pragului de 80 de puncte
Matematica evaluării propuse prin noul proiect conține un prag eliminatoriu mascat sub forma unei grile de 100 de puncte, unde pentru obținerea vizei este nevoie de un minimum de 80 de puncte. Problema majoră apare din modul în care este tratată colectarea, căreia i se alocă o pondere de cel mult 30 de puncte din total. Dacă o organizație colectează sub 75% din ținta obligatorie, ea pierde o cotă substanțială din aceste 30 de puncte; în consecință, chiar dacă organizația ar obține punctajul maxim absolut (70 de puncte) la toate celelalte criterii de performanță administrative și logistice, adunarea acestora cu punctajul rămas de la colectare nu va mai putea atinge pragul de 80 de puncte. Astfel, orice ratare parțială a țintei de colectare devine un eșec total garantat matematic, transformând o sincopă de moment într-un motiv de desființare a licenței, oricât de ireproșabilă ar fi restul activității.
Ținta care se poate cumpăra, dar nu se poate calcula corect
Un aspect paradoxal al proiectului este legat de acceptarea unei forme de colectare „plătite“. Actul normativ consideră ținta îndeplinită dacă o organizație colectează efectiv doar 70% din volumul impus și achită la Administrația Fondului pentru Mediu contribuția bănească pentru diferența de până la 100%. Astfel, colectarea efectivă se transformă, în parte, într-o simplă taxă fiscală, în timp ce pe latura operațională regulile rămân inflexibile, creând astfel o contradicție profundă între portița financiară oferită de stat și rigorile punitive ale licențierii.
O organizație mare, cu o cifră de afaceri puternică și rezerve financiare solide, își permite să „achite“ diferența la Administrația Fondului pentru Mediu atunci când nu reușește să atingă organic ținta de colectare. Pentru un jucător puternic, aceste sume reprezintă doar un cost operațional suplimentar pe care îl poate absorbi sau transfera mai departe în piață fără a fi pus în pericol de moarte financiară.
În schimb, pentru o organizație mai mică sau aflată în plină contracție economică, plata acestor penalizări uriașe, combinată cu noile costuri fixe impuse de ordonanță, cum ar fi garanția de 2 milioane de lei verificată anual și auditurile suplimentare, devine o povară insuportabilă.
Astfel, portița de „cumpărare“ a țintelor nu salvează piața, ci devine o altă armă de triaj economic. Marii jucători își mențin licențele plătind pentru cantitățile necolectate, în timp ce competitorii mai mici sau mai vulnerabili sunt eliminați. Se consolidează astfel tocmai „oligopolul“ semnalat de Consiliul Concurenței, unde piața ajunge să fie împărțită doar între câțiva giganți care își permit să suporte aceste costuri punitive sau să le transfere, în cele din urmă, în prețul produselor plătite de consumatori și care în viitor vor decide prețul pe care îl vor plăti cetățenii pentru reciclarea echipamentelor pe care le cumpără.
Filtre anuale eliminatorii pentru garanție și cota de piață
Condițiile financiare și structurale sunt și ele înăsprite prin transformarea garanției de 2 milioane de lei și a cotei de piață minime de 5% în criterii verificate strict în fiecare an. Mai mult, spre deosebire de alte aspecte unde există posibilitatea unor remedieri, pentru cota de piață proiectul nu oferă niciun termen de corecție, ceea ce accelerează excluderea rapidă a jucătorilor mai mici dintr-un sector deja contractat.
Costuri administrative suplimentare și birocrație extinsă
Pe lângă riscurile de conformitate, operatorii sunt suprasolicitați prin introducerea unor noi obligații financiare și birocratice. Proiectul impune realizarea unui audit suplimentar dedicat, conform standardului internațional ISA 805, precum și obligația notificării prealabile a ministerului cu 30 de zile înainte de orice modificare de tarif, măsură care îngrădește flexibilitatea comercială necesară adaptării la fluctuațiile economice.
Contextul macroeconomic și contradicțiile cu piața reală
Toate aceste măsuri vin nu oricum, ci pe fondul unei recesiuni vizibile în sectorul electro-IT. Toate datele arată că volumul comerțului cu amănuntul a scăzut considerabil în primele șapte luni ale anului, că segmentul nealimentar a înregistrat scăderi importante, iar piața de profil a suferit contracții valorice și volumetrice notabile. În paralel, numărul firmelor intrate în insolvență continuă să crească într-un mod alarmant.
Studiul sectorial al Consiliului Concurenței arată că piața gestionării DEEE este deja puternic concentrată, primele trei organizații deținând aproape jumătate din piață, iar primele cinci controlând două treimi. Într-o astfel de realitate economică, un ordin punitiv și lipsit de flexibilitate cum este cel propus acum de Ministerul Mediului nu va face altceva decât să elimine concurența reală, consolidând un „oligopol“ care va transfera costurile suplimentare ale gestionării DEEE către producători și în special către cetățeni.
Cetățenii care plătesc oricum mult mai mult pentru deșeurile electrice și electronice. În Italia, costurile incluse în prețul produselor sau prin taxe pentru gestionarea deșeurilor electrice și electronice (DEEE) plătite de un cetățean într-un an sunt de 1,7 euro, iar în Olanda de 3,3 euro. Cetățeanul român plătește deja acum, fără modificarea legii, 4,4 euro pe an pentru aceste deșeuri.
Costul vieții a crescut enorm în România în ultimul an, iar această situație este vizibilă cu ochiul liber. În aceste condiții, este cel puțin ciudat că noua conducere a Ministerului Mediului promovează tocmai acum un proiect legislativ mai mult decât discutabil.● Matei Dumitru
