De ceva timp, ni se prezintă o imagine idilică: românul chibzuit şi responsabil care, din grijă pentru mediu, alege să poarte haine vechi. Însă sub această spoială „verde“ se ascunde o altă realitate. În timp ce marile companii utilizează sustenabilitatea ca un instrument de marketing politic și de CSR, în România, pentru o mare parte a populației, sustenabilitatea înseamnă supravieţuire.
Cine „coafează” sărăcia României?
Statisticile oficiale, adesea ajustate pentru a masca sărăcia extremă din anumite regiuni sau pentru a bifa standardele de conformitate cerute de Bruxelles, vehiculează de o bună perioadă cifra de 10% în dreptul populației care apelează la haine second-hand (SH). Proveniența acestui procent rămâne un mister total, nefiind asumat clar de nicio instituție, ceea ce ridică suspiciuni legitime. Nu poate fi exclusă ipoteza ca această cifră să fi fost lansată pe piață chiar de către marii importatori de baloturi textile, care au tot interesul să mențină acest flux masiv într-o zonă de invizibilitate fiscală și statistică
Adevărul se vede însă imediat ce părăsim „bula” centrelor comerciale sclipitoare din marile orașe. În realitate, peste jumătate din populația țării se îmbracă din târgurile săptămânale, acolo unde se tranzacționează, de fapt, resturile textile ale Occidentului. În aceste locuri, discursul despre modă „vintage“ sau articole „pre-loved“ este o simplă iluzie. Vorbim despre haine de proastă calitate, majoritatea sintetice, care își pierd utilitatea după doar câteva întrebuințări și se transformă rapid în deșeuri. Această strategie de supraviețuire forțată transformă România, de facto, în groapa de gunoi textilă a Europei, sub pretextul unei „economii circulare” care, în realitate, servește doar la mascarea pauperității.
Dependența de „gunoaiele Europei“ este strâns legată de o altă cifră alarmantă care contrazice imaginea unei țări prospere: conform datelor recente privind bunăstarea copiilor, aproape 25% dintre copiii din mediul rural (1 din 4) se culcă flămânzi. Într-o economie unde foamea este o realitate cotidiană, achiziția unei haine noi din mall devine un lux de neatins, iar târgul este, de fapt singura opțiune rămasă după asigurarea supraviețuirii de bază.
Cine profită de procentul de 10%
Păstrarea unei cifre oficiale scăzute (10%) pentru consumul de haine second-hand (SH) servește unor interese economice și politice complexe. Pe de o parte Statul are interesul de a prezenta o Românie aflată în plină ascensiune economică, unde cetățenii aleg produse noi. O cifră reală (care depășește probabil 40%) ar recunoaște oficial existența unei sărăcii extreme și a unei populații care depinde de „deşeurile textile ale Occidentului”.
Cei care profită cel mai mult de minimizarea consumului de produse second hand sunt importatorii de deşeuri textile sau de haine second hand. În timp ce retailerii de haine noi vor fi taxați prin sistemul EPR (Responsabilitate Extinsă a Producătorului), baloturile de SH vor intra în continuare în țară aproape neverificate și invizibile fiscal. Menținerea lor într-o zonă gri statistică permite continuarea acestui flux masiv de deșeuri mascate în „haine ieftine“.
Cine plătește cu adevărat?
Sistemul de Responsabilitate Extinsă a Producătorului (EPR), menit să rezolve problema deșeurilor textile, ar putea fi transformat în varianta românească într-o veritabilă taxă pe sărăcie.
În timp ce marile magazine vor fi taxate pentru cele câteva haine noi pe care reuşesc să le vândă, baloturile de haine SH vor intra în țară aproape neverificate, sub masca „economiei circulare”. Diferența de durată de viață și de cost va fi suportată tot de cei săraci.
O haină cumpărată din Mall are o durată de viață de 2-5 ani, iar preţul ei include şi TVA şi contribuţia EPR. O haină dintr-un târg nu include în preţ nici TVA şi nici contribuţia EPR şi devine deşeu în câteva luni, un deşeu plătit de cetățean și de primărie prin taxele de salubrizare, nu de importatorul care a adus balotul în țară.
Poluatorul trebuie să plătească
Sustenabilitatea românească rămâne, în prezent, o formă de marketing politic atâta timp cât statul ignoră fluxul masiv de deșeuri textile mascate în „haine ieftine“. Este imperativ ca principiul „poluatorul plătește“ să fie aplicat egal, fie că este vorba de un retailer de lux, fie de un importator de deşeuri textile din Germania. Dacă Sistemul de Responsabilitate Extinsă a Producătorului (EPR) ce va fi reglementat în perioada următoare nu va fi adaptat la realităţile ţării noastre România va continua să fie „garderoba de gunoaie“ a Europei.• Matei Dumitru
