România are unul dintre cele mai mari potențiale de producție a biometanului din regiune, o agricultură care generează cantități importante de reziduuri organice, un sector zootehnic capabil să furnizeze materia primă și, poate cel mai important avantaj, o infrastructură extinsă de transport și distribuție a gazelor naturale. Cu toate acestea, după cinci ani în care Europa a accelerat puternic investițiile în gaze regenerabile, România ajunge în 2026 într-o situație greu de ignorat: are biogaz, are resurse, are proiecte anunțate, dar nu are încă o piață propriu-zisă de biometan.
Contrastul cu restul Europei devine tot mai mare. La jumătatea anului 2026, capacitatea instalată de producție a biometanului din Europa ajunsese la aproximativ 8,2 miliarde de metri cubi pe an, în creștere cu 17% față de anul precedent. Numărul instalațiilor crescuse la aproximativ 1.975, față de 1.678 în ediția din 2025 a hărții europene realizate de European Biogas Association și Gas Infrastructure Europe. În numai un an au fost puse în funcțiune 327 de instalații noi.
România nu apare însă pe această hartă din 2026 între statele cu instalații de biometan operaționale. Este probabil cea mai simplă imagine a decalajului acumulat în ultimii ani.
De la biogaz la biometan: schimbarea pe care România a ratat-o
România nu pornește de la zero în ceea ce privește biogazul. Există instalații care folosesc digestia anaerobă a deșeurilor biologice, culturilor energetice, nămolurilor provenite din stațiile de epurare sau a reziduurilor agricole. Problema este că modelul dezvoltat în România a fost construit preponderent în jurul producerii de energie electrică și termică din biogaz, nu în jurul transformării acestuia în biometan.
Diferența este esențială. Biogazul rezultat prin fermentarea anaerobă conține în principal metan și CO₂. Prin purificare, acesta poate fi transformat în biometan, un gaz cu proprietăți apropiate de gazul natural, care poate fi introdus în sistemele de distribuție și transport, stocat și utilizat ulterior în industrie, încălzire sau transport.
Aceasta este direcția în care s-a mutat masiv piața europeană după criza energetică începută în 2021 și amplificată de invadarea Ucrainei de către Rusia. Prin REPowerEU, Comisia Europeană a stabilit obiectivul ca producția europeană de biometan să ajungă la 35 miliarde metri cubi anual până în 2030, necesarul de investiții estimat de Comisie fiind de aproximativ 37 de miliarde de euro.
România a rămas însă, ani la rând, în vechiul model. Un raport al Energy Community Regulatory Board publicat în 2025 arată că România avea 28 de instalații de biogaz, dar niciuna de biometan conectată la sistemul de transport sau distribuție. Producția de biogaz raportată a scăzut de la aproximativ 306.000 MWh în 2022 la 213.000 MWh în 2023, iar cantitatea utilizată pentru producerea de electricitate și căldură s-a redus de la 273.000 la 176.000 MWh.
Așadar, într-o perioadă în care Europa transforma biogazul într-un instrument de securitate energetică, piața românească nu numai că nu făcea trecerea către biometan, ci producția raportată de biogaz scădea.
Franța și Italia au construit o industrie. România abia construiește legislația
Comparația cu celelalte state europene este dură. Harta EBA–GIE din 2026 arată o concentrare impresionantă de instalații în Franța, Germania și Italia. Franța are deja peste 800 de instalații de biometan, iar Italia câteva sute. Chiar și state din Europa Centrală care au pornit mai târziu, precum Ungaria, au început să construiască instalații și infrastructură de piață. România rămâne o zonă aproape albă pe harta biometanului european.
Situația Poloniei este deosebit de interesantă. Piața sa operațională este încă la început, însă Polonia a devenit unul dintre principalii poli europeni pentru investițiile planificate. Datele EBA indicau deja investiții preconizate de aproximativ 3,4 miliarde de euro în biometan, Polonia fiind alături de Danemarca și Italia printre principalele destinații pentru noile proiecte.
Aceasta este diferența fundamentală: unele state care nu au încă sute de instalații au creat măcar perspectiva economică și legislativă pentru construirea lor.
România abia începe să facă acest lucru. Paradoxul este cu atât mai mare cu cât potențialul estimat al României este de aproximativ două miliarde de metri cubi de biometan pe an până în 2030, potrivit documentelor Ministerului Energiei care preiau o evaluare a Comisiei Europene. Strategia Energetică a României amintește, de asemenea, această valoare.
Cele două miliarde de metri cubi nu reprezintă însă o prognoză privind ceea ce România va produce efectiv în 2030. Sunt un potențial estimat. Diferența este majoră. Fără investiții, rețele, contracte și legislație funcțională, potențialul rămâne doar o cifră într-o strategie.
2026: statul descoperă, în sfârșit, biometanul
Schimbarea importantă a venit la sfârșitul lunii februarie 2026, odată cu adoptarea OUG nr. 9/2026, prin care biometanul a fost introdus explicit în legislația românească a gazelor.
Actul normativ reglementează producătorul de biometan, drepturile și obligațiile acestuia și creează cadrul legal pentru introducerea gazului regenerabil în rețele. Totodată, România își asumă atingerea unei ponderi de cel puțin 5% de biometan în volumul gazelor transportate prin sistemul național de transport și sistemele de distribuție până în 2030.
Este un pas important, dar vine târziu. Cu mai puțin de patru ani până în 2030, România trebuie să facă ceea ce alte state au construit într-un deceniu: să autorizeze instalațiile, să creeze accesul efectiv la rețele, să pună la punct sistemul de certificare, să atragă investiții și să asigure o piață pentru gazul produs.
Primele proiecte industriale arată că există interes privat. Un exemplu relevant pentru evoluția sectorului românesc este Genesis Biopartner, companie membră a Baupartner Group, care dezvoltă de peste un deceniu proiecte de valorificare a deșeurilor organice prin producerea de biogaz, energie electrică, energie termică și fertilizatori organici. Prima instalație a grupului a fost pusă în funcțiune în 2011 la Filipeștii de Pădure, în județul Prahova, unde sunt procesate zilnic peste 150 de tone de deșeuri organice provenite în principal din industria alimentară, HoReCa și retail. Unitatea produce anual peste 7 milioane de metri cubi de biogaz.
În septembrie 2024, Genesis Biopartner a făcut un nou pas important prin inaugurarea stației de la Cordun, județul Neamț, în urma unei investiții de aproximativ 17 milioane euro. Instalația are o capacitate de 2,9 MW electrici și 2,8 MW termici și poate produce peste 9 milioane metri cubi de biogaz anual, utilizând deșeuri organice și reziduuri de biomasă, transformate în energie și fertilizant organic.
Compania se află în prezent într-un proces de extindere națională. Pe lângă Filipeștii de Pădure și Cordun, rețeaua sa include locații la Pișchia, în județul Timiș, și Almăj, în Dolj, iar un nou proiect este în dezvoltare la Chețani. Această extindere face din Genesis Biopartner unul dintre puținele exemple românești în care valorificarea biodeșeurilor prin digestie anaerobă a trecut de la nivelul unui proiect izolat la construirea unei rețele de instalații, într-un moment în care România încearcă să recupereze decalajul acumulat față de piața europeană a biogazului și biometanului.
Urmează partea dificilă: legislația secundară
OUG nr. 9/2026 rezolvă problema existenței juridice a biometanului. Nu rezolvă automat problema economică. Prima mare urgență este racordarea la rețele.
Raportul ECRB arăta că România nu avea, pentru perioada analizată, reguli speciale de conectare, facilități privind tarifele de rețea sau scheme de sprijin pentru injectarea biometanului. Austria, în schimb, aplica inclusiv mecanisme prin care o parte a costurilor racordării era socializată și utiliza tarife de rețea mai favorabile pentru biometan.
Problema nu este deloc marginală. Costul unei conducte de racordare, al stației de măsurare, comprimării și echipamentelor necesare pentru injecție poate decide dacă o instalație este sau nu bancabilă.
România trebuie să stabilească rapid cine plătește racordarea și în ce proporție. Experiența europeană arată că în piețele cele mai dezvoltate există diferite forme de împărțire a acestor costuri între producător și operatorul de rețea. Un studiu realizat pentru EBA arată că peste 90% dintre instalațiile conectate direct la sistemele de transport din UE se găseau în Germania, Franța și Italia, țări în care există într-o formă sau alta mecanisme de împărțire a costurilor.
A doua problemă este garanția de origine. Legislația stabilește termenul de 30 septembrie 2026 pentru elaborarea și aprobarea de către ANRE a cadrului privind garanțiile de origine pentru gazele din surse regenerabile și hidrogen.
Fără un sistem funcțional de garanții de origine, biometanul este doar o moleculă introdusă în aceeași conductă cu gazul natural. Valoarea sa suplimentară apare atunci când producătorul poate demonstra unui cumpărător industrial că energia achiziționată provine dintr-o sursă regenerabilă. Iar această certificare va deveni esențială pentru contractele comerciale, decarbonizarea industriei și tranzacțiile transfrontaliere.
Biometanul are nevoie și de o schemă economică, nu doar de definiții în lege
A treia decizie pe care Guvernul nu o va putea evita este schema de sprijin. Biometanul concurează direct cu gazul natural. Costurile construirii digestorului, purificării gazului, comprimării, racordării și aprovizionării permanente cu materie primă fac dificilă recuperarea investiției exclusiv din vânzarea gazului la prețul pieței.
ECRB ajunge la o concluzie foarte clară: în statele analizate care nu aveau scheme de sprijin și condiții speciale de acces la rețea, inclusiv România, nu existau injecții de biometan în sistemele TSO/DSO.
România va trebui deci să aleagă între granturi pentru investiții, prime peste prețul pieței, contracte de lungă durată, facilități pentru racordare sau alte mecanisme compatibile cu legislația europeană privind ajutorul de stat.
Sprijinul ar trebui însă construit astfel încât să încurajeze în primul rând utilizarea deșeurilor alimentare, gunoiului de grajd, nămolurilor de epurare, resturilor agricole și altor fluxuri reziduale, nu transformarea terenurilor agricole în monoculturi destinate exclusiv digestiei anaerobe.
Agricultura, deșeurile și energia trebuie puse la aceeași masă
Una dintre marile greșeli ar fi ca biometanul să fie tratat exclusiv ca politică energetică. Este simultan politică energetică, agricolă, de mediu și de gestionare a deșeurilor.
O fermă zootehnică poate transforma dejecțiile într-o sursă de gaz, reducând emisiile asociate depozitării acestora. Industria alimentară poate valorifica anumite reziduuri organice. Stațiile de epurare pot valorifica nămolurile. Iar după digestia anaerobă rămâne digestatul, care poate deveni o resursă fertilizantă și poate înlocui parțial îngrășămintele minerale, dacă îndeplinește condițiile de calitate și siguranță.
De aceea, România are nevoie și de reguli mai simple și mai clare privind statutul digestatului, utilizarea acestuia în agricultură, criteriile de sustenabilitate ale materiilor prime și trasabilitatea deșeurilor introduse în instalații. Altfel, un proiect autorizat energetic se poate bloca în legislația deșeurilor, iar unul autorizat de mediu se poate opri la poarta operatorului de distribuție a gazelor.
România nu mai are cinci ani de pierdut
În 2021, biometanul putea părea pentru România o tehnologie de nișă. În 2026 nu mai este. Europa a ajuns la o capacitate instalată de 8,2 miliarde de metri cubi anual și urmărește 35 de miliarde în 2030. În plus, angajamentele private de investiții în sectorul european au ajuns la aproximativ 36 de miliarde de euro, potrivit EBA.
România, în schimb, începe abia acum să construiască piața. OUG nr. 9/2026 poate deveni punctul de pornire al unei industrii noi sau poate rămâne încă un act normativ cu obiective ambițioase și rezultate modeste.
Totul depinde de ce urmează: reguli rapide de racordare, costuri predictibile, garanții de origine funcționale, proceduri de autorizare simplificate, o schemă economică pentru investiții și reguli coerente pentru materia primă și digestat.
România are un potențial estimat la două miliarde de metri cubi de biometan anual. Are agricultura care poate furniza o parte importantă din materia primă. Are rețeaua de gaze. Are consumatori industriali. Ceea ce nu mai are este timp. În timp ce România încă scrie normele pieței, în Europa funcționează deja aproape două mii de instalații de biometan.
Iar adevărata întrebare nu mai este dacă România poate produce biometan, ci cât din uriașul său potențial va reuși să transforme într-o industrie înainte ca fereastra europeană de investiții să se închidă.• ecologic
