O rețea de colectare convenabilă, accesibilă și bine structurată reprezintă cel mai important motor pentru obținerea unor rate mari de returnare în cadrul Sistemelor de Garanție-Returnare (SGR). În centrul acestei infrastructuri se află comercianții și centrele de colectare, care pun la dispoziție spațiul și logistica necesare pentru ca cetățenii să poată returna ambalajele simplu și rapid. Totuși, gestionarea fluxurilor de ambalaje goale implică costuri semnificative pentru magazine. Pentru ca sistemul să fie echitabil și viabil pe termen lung, comercianții trebuie compensați corect prin intermediul așa-numitelor tarife de administrare (handling fees). Un raport publicat de organizația Reloop în iulie 2026 analizează în profunzime de ce aceste tarife sunt vitale și cum ar trebui ele proiectate pentru a asigura eficiența colectării.
Ce este tariful de administrare și ce costuri acoperă?
Tariful de administrare reprezintă o plată efectuată de operatorul de sistem (sau de organizația de răspundere a producătorilor) către comercianți sau punctele de returnare pentru fiecare ambalaj colectat, sortat și depozitat.
Conform analizelor privind bunele practici, acest tarif nu este o sumă arbitrară, ci trebuie să se bazeze pe recuperarea costurilor reale generate de participarea la sistem. Aceste costuri includ:
• Forța de muncă, timpul alocat de angajați pentru preluarea ambalajelor, sprijinirea clienților, procesarea garanțiilor și logistica depozitării.
• Spațiul comercial și de depozitare, suprafața ocupată de echipamentele automate (RVM-uri) sau sacii de colectare manuală, reprezintă un cost de oportunitate prin pierderea spațiului de vânzare (un aspect critic pentru magazinele mici).
• Echipamente (RVM), achiziția, leasingul, instalarea și mentenanța aparatelor automate de preluare.
• Consumabile și utilități, saci de colectare, pubele, energie electrică pentru RVM-uri, conexiune la internet și curățenie.
Riscul tarifelor prea mici
Atunci când tarifele de administrare sunt prea mici sau nu sunt actualizate pentru a ține pasul cu inflația și creșterea chiriilor ori a salariilor, punctele de colectare încep să înregistreze pierderi financiare directe la fiecare ambalaj manipulat. Consecințele economice și de mediu sunt în lanț:
• Comercianții pierd bani, iar participarea devine nesustenabilă;
• Centrele se închid sau își reduc programul de lucru;
• Apare fenomenul de „deșerturi de returnare“ (redemption deserts), zone întregi lipsite de puncte de returnare;
• Scăderea confortului îi demotivează pe oameni, generând rate mai mici de returnare și mai multe deșeuri aruncate în natură.
Un caz concret oferit de raport este cel al statului New York, unde peste 200 de centre de colectare s-au închis în ultimii ani din cauză că tariful de administrare (3,5 cenți/ambalaj) a rămas neschimbat din 2009, devenind complet deconectat de realitatea costurilor operaționale actuale. Ca răspuns, noile propuneri legislative („Better Bottle Bill“) vizează creșterea tarifului la 5 cenți pentru a stabiliza rețeaua.
Principiile de bune practici în stabilirea tarifelor
Pentru ca un SGR să performeze, stabilirea tarifelor de administrare ar trebui să respecte patru principii esențiale evidențiate de Reloop:
1. Să fie bazate pe costuri reale (Cost-based): Diferite metode de colectare implică structuri de costuri diferite. Colectarea manuală necesită mai multă forță de muncă și spațiu necompactat, în timp ce colectarea automatizată prin RVM implică investiții mari de capital, dar eficientizează transportul prin compactare. Tarifele trebuie diferențiate în consecință.
2. Să fie revizuite periodic (Regularly reviewed):Tarifele trebuie ajustate anual sau bianual pe baza indicilor economici (inflație, costul energiei, salarii) pentru a nu deveni învechite.
3. Să nu fie blocate rigid în legislație (Not fixed in legislation): Fixarea unei sume exacte direct prin lege, fără un mecanism automat de indexare, politizează procesul și blochează ajustările rapide atunci când piața se schimbă.
4. Să fie dezvoltate prin dialog cu actorii din piață: Operatorii de sistem trebuie să colaboreze strâns cu comercianții și producătorii pentru ca metodologia de calcul să fie transparentă, clară și aplicabilă în condiții reale.
Raportul evidențiază diferențe majore în implementarea acestor modele și abordări diverse la nivel global
• Republica Irlanda (sistem lansat în februarie 2024) aplică tarife diferențiate: 0,026 euro per ambalaj pentru colectarea manuală și 0,022 euro pentru cea prin RVM. Pentru a sprijini micile magazine să investească în automate, Irlanda oferă, adițional, programe de granturi pe trei ani (de până la 6.000 – 12.000 euro) corelate cu disponibilitatea aparatului pentru consumatori.
• Suedia folosește un sistem extrem de granulat și axat pe performanță. Tarifele valabile pentru 2026 variază substanțial în funcție de material (plastic PET mic, PET mare sau doză de aluminiu) și de logistica de transport (colectare vrac sau în saci/cutii). De exemplu, un PET de peste 1 L compactat oferă un tarif de 0,444 SEK (~0,041 euro). Mai mult, Suedia oferă sprijin financiar fix anual pentru infrastructura de compactare (25.000 SEK/an în primii 7 ani).
• Multe regiuni din America de Nord și Australia folosesc tarife flat (fixe, egale pentru toate ambalajele), care, deși sunt mai simple administrativ, riscă să creeze dezechilibre și să penalizeze comercianții care investesc în automatizare avansată.
• În Germania, comercianții nu primesc un tarif de administrare clasic, ci sunt proprietarii materialelor colectate și își recuperează costurile direct din vânzarea materiilor prime secundare (aluminiu, plastic) către reciclatori.
• În România, situația este complet diferită de cea din Germania. Proprietarul tuturor deșeurilor din sistem este administratorul central SGR, compania RetuRO. Comercianții nu devin în niciun moment
Deși România a implementat o structură de bune practici (tarife diferențiate, auditări periodice, dialog cu asociațiile), administratorul SGR întâmpină încă unele blocaje operaționale. Pentru comercianții din zonele izolate care fac colectare manuală, ritmul de ridicare a sacilor de către RetuRO rămâne o problemă de spațiu și igienă (costul de oportunitate al spațiului blocat fiind resimțit acut). Pe măsură ce ratele de returnare cresc, costurile totale de operare suportate de producători prin tarifele de administrare cresc și ele, generând negocieri intense pentru eficientizarea cheltuielilor logistice ale RetuRO.
Concluzia care reiese din raportul Reloop este aceea că tarifele de administrare nu reprezintă doar un detaliu tehnic sau o simplă tranzacție financiară din spatele Sistemelor de Garanție-Returnare. Ele sunt motorul economic care menține rețeaua de colectare funcțională. Fără o metodologie dinamică, transparentă și bazată pe acoperirea costurilor reale, sistemele SGR riscă să își piardă accesibilitatea, lăsând consumatorii fără puncte de returnare și compromițând obiectivele ambițioase de economie circulară.• ecologic
