Industria de reciclare din Europa trece printr-o perioadă extrem de complicată. Concurenţa neloială a reciclatorilor din alte ţări ale lumii, legislaţia deficitară, dar şi unele elemente specifice îi afectează puternic pe toţi cei care lucrează în această ramură industrială. Despre obiective europene, economie circulară, incompetenţă şi corupţie în domeniul gestionării deşeurilor am vorbit cu Constantin Damov, preşedintele Consiliului de Administraţie al celui mai mare reciclator din România, Green Group.● ecologic
ecologic: Cu ce probleme se confruntă în prezent industria de reciclare?
Constantin Damov, preşedintele Consiliului de Administraţie al Green Group: Văd că începem direct cu problemele. Ne-ar lua foarte mult timp să le enumerăm, să le analizăm pe toate, dar aș spune că în vârful preocupărilor celor care sunt activi în industria de reciclare stă, astăzi, piața. Şi aici nu mă refer doar la România și la stângăciile noastre de a seta o direcţie, un set de elemente de orientare și o strategie reală, vorbesc de Uniunea Europeană în context global.
Și în România avem astăzi multe impuneri și ținte de realizat, ținte care merg până la colectare și reciclare. Dar pe măsură ce noi suntem tot mai buni, din ce strângem mai mult și reciclăm mai multe deşeuri, vedem că piața nu este pregătită pentru a prelua materialele reciclate. Constatăm un dezechilibru major între normele impuse colectării și reciclării și normele aproape inexistente din zona industriei care ar trebui să utilizeze materialele rezultate din procesele de reciclare. Vă dau un singur exemplu. La plastic avem în cazul ambalajelor ținte care vor ajunge la 70% colectare și 70% reciclare, dar avem o ţintă de doar 25% de folosire a materialului reciclat în ambalajele din plastic.
Iar aceasta este doar o primă imagine, pentru că în spatele acesteia apare și o diferență între ambițiile Europei și cele ale restului lumii. Astăzi vedem o invazie de material reciclat care vine din Asia, Africa și din alte zone din afara Europei, unde nu se joacă după aceleași reguli, pentru că ei nu au aceleași impuneri pe care le avem noi. De fapt, piața de material reciclat din Europa este invadată de material reciclat din alte țări, acolo unde reciclatorii nu respectă nici condițiile de protecție a muncii, nici cele de mediu. Și de aici apare un dezavantaj uriaş între reciclatorii din Europa şi cei din afara Europei, pentru că noi trebuie să respectăm norme și normative în toată activitatea noastră şi ei nu. Deci avem o dublă amenințare astăzi pe piața europeană şi implicit pe cea românească: reglementări mai multe, ţinte mult mai mari la colectare şi reciclare decât impunerile de utilizare a materialului reciclat și în al doilea rând o piață deschisă pentru cei care fac eco-dumping și care nu respectă aceleași reguli pe care noi le respectăm aici în Europa.
În aceste condiţii putem ajunge coșul de reciclare al lumii, pentru că țări precum China, Indonezia, Turcia, și pot să continui această listă, nu au o piață internă care să ceară materialul reciclat, ei neavând impuneri cum avem noi în Europa, nu au cote de reciclare, nu au cote de conținut reciclat și așa mai departe. Și atunci, singura piață care poate consuma în cantități însemnate materialul reciclat este piața europeană. În aceste condiţii, da, vom deveni coșul de reciclare al lumii.
ecologic: Cum credeţi că ar putea Uniunea Europeană să oprească acest fenomen? Punând bariere comerciale?
Constantin Damov: În prezent, noi, reciclatorii europeni, suntem cei care avem niște bariere. Şi vorbesc nu numai în numele companiei noastre, vorbesc în numele tuturor reciclatorilor europeni. Ne-am întâlnit de curând la Bruxelles 340 de reprezentanţi ai industriei de reciclare din Europa pentru a convinge Comisia Europeană de necesitatea introducerii unor bariere, dar aş vrea să fiu bine înţeles, vorbim de bariere de egalizare, nu vorbim de bariere suplimentare.
Practic, noi astăzi avem niște bariere prin condițiile care ne-au fost impuse, iar ceilalți reciclatori din alte ţări ale lumii nu au barierele noastre. Mă refer la gradul de poluare, la amprenta de dioxid de carbon, la tratarea apei, a angajațiilor, la echipamente de protecție la tot felul de taxe pentru sănătate și așa mai departe, lucruri care nu există în multe dintre aceste țări. Şi mă refer nu numai la partea de mediu, dar și la cea de de social și governance, la raportările ESG. În aceste ţări vorbim de exploatarea copiilor, vorbim de un program inuman peste 10 ore de lucru pe zi, de salarii infime și așa mai departe. De aici a apărut o mare inegalitate la intrarea pe piață a materialelor reciclate şi ceea ce vrem noi, repet, nu este vorba de o protecţie, ci de o egalizare a condițiilor între piețele de deșeuri.
ecologic: Aţi spus la un moment dat că economia circulară este o economie a păcii. Puteți să dezvoltați?
Constantin Damov: Da, eu cred că economia circulară este o economie a păcii. După cum ştiţi Uniunea Europeană a publicat o listă de materii prime critice , materii pe care noi nu le găsim în Europa chiar dacă am face în continuare exploatări miniere. Aceste materii prime ajung în Europa din zone destul de îndepărtate, mă refer aici la litiu, la indiu, la germaniu, la siliciu și la multe altele, în special la cele care sunt necesare în industria de electronice și metalurgie avansată. Şi foarte multe din aceste materiale ajung în Europa din zone de conflict sau, mai nou, din zone neprietenoase.
Anul trecut China a interzis exportul de germaniu și ulterior de alte două, trei metale care sunt critice pentru industria automotive, pentru panouri fotovoltaice și pentru microprocesoare. De aceea, eu consider că dezvoltând un model de economie circulară vom putea să ne reextragem aceste materiale, ceea ce va reduce dependența faţă de alte țări.
Vreau să mă refer la o mentalitate tribală care a rămas încă în subconștientul statelor de astăzi. Uitați-vă ce se întâmplă astăzi în Rusia cu Ucraina și în general la toate războaiele din lume care se duc pentru materii prime. Nu este nimic nou, şi în trecut s-au dus războaie tot pentru materii prime. Întotdeauna când triburile au avut lipsuri s-au uitat la tribul care avea mai mult. Avea de mâncare, îl atacau ca să îi ia mâncarea, uneltele şi tot ce le lipsea lor. Astăzi, tendința de a isca noi conflicte din cauza lipsei de materii prime ar putea să fie diminuată semnificativ dacă acele materii vor fi obținute prin reciclare, prin reutilizare, adică prin menținerea lor în viață pe un termen mult mai lung decât o facem astăzi.
ecologic: Ideea este minunată. Dar credeți că în România se poate implementa așa ceva? Ne uităm în jurul nostru și vedem la majoritatea românilor un dispreț total față de tot ceea ce înseamnă spațiu public. Aţi observat aşa ceva?
Constantin Damov: Da, din păcate cred că există o întreagă teorie aici legată de spaţiul public. În casele lor, toţi oamenii au grijă de acel spaţiu pentru că acolo simt că este proprietatea lor. Din păcate noi nu avem încă acea conştiinţă care să ne facă să înţelegem că spaţiul public este tot al nostru şi ne comportăm ca și cum el ar fi al altcuiva, al autorității locale, al primăriei care ar trebui să facă curăţenie. Şi astfel a apărut o abordare dușmănoasă, chiar conflictuală între individ și autoritate. Este nevoie de o schimbare şi cred că ea ar trebui să înceapă de la autorități, care ar trebui să acorde mai multă atenție acelui spațiu comun şi să ne transmită nouă, locuitorilor, cetățenilor, sentimentul că acest spaţiu comun nu este al primăriei, ci ne aparține nouă.
Am văzut recent un stand-up interesant, în care Ricky Gervais spunea că „eu sunt eu și ce mă înconjoară“. Şi noi aici în România trebuie să înțelegem că suntem noi și ceea ce ne înconjoară. Probabil că abia atunci respectul pentru mediul care ne înconjoară va fi egal cu respectul față de noi înșine.
ecologic: Nu ne pasă de spaţiul comun, dar ne place foarte mult proprietatea. Ne place să avem case, să avem mașini, să avem în proprietate frigidere, telefoane, cât mai multe, chiar dacă nu le folosim. În condițiile acestea, cum credeți că s-ar putea implementa în România produsul ca serviciu?
Constantin Damov: Cred că din acest punct de vedere suntem în plină schimbare. Asistăm și la un schimb de generații și trebuie să avem puțină răbdare. Să nu credeți că și în alte țări la care ne uităm de multe ori cu jind proprietatea nu este importantă și că acolo oamenii nu se luptă cu aceleași probleme. Poate că în aceste ţări doar viteza de schimbare este mai mare și timpul este altul, pentru că au început puțin înaintea noastră.
Dar serviciile cresc. Uitați-vă că generația tânără preferă astăzi să stea în chirie, acolo unde îi place și unde își găsește un loc de muncă, fie că stă în București, în Timișoara sau în Cluj. Preferă o locuință mică în care să doarmă, tendințele de a construi vile mari la cei din generația tânără sunt foarte, foarte scăzute. Din ceea ce văd eu și serviciile fără să ne dăm seama încep să facă parte din viața noastră.
Dacă vreţi ne referim la maşini. În orașe nu mai găsești un loc de parcare, ceea ce ne face deja să folosim acele servicii de transport în care comandăm cu telefonul un vehicul, care vine, ne ridică și ne transportă exact din punctul A în punctul B. Și atunci vedem că de fapt nu ne trebuie o maşină în proprietate, pentru că poți merge dintr-un loc în altul mai ieftin decât ai fi plătit parcarea pentru o oră sau două.
Este demonstrat din punct de vedere economic că atunci când cumperi un serviciu, de fapt câștigi pentru că nu îți imobilizezi bani, pentru că nu ai amortizări și așa mai departe. Lucrurile vor avansa, dar vor fi şi limite. Ceea ce cred eu, este că acele bunuri de folosință îndelungată cum sunt terenurile, clădirile vor fi în continuare vânate ca proprietăți. Celelalte lucruri care au o viaţă după care dispar, vor putea să treacă de la modelul de proprietate la modelul de folosinţă, iar aici este inclus şi autoturismul.
Astăzi mașina nu mai este un asset atât de important, iar el poate fi oricând substituit cu uzul și de fapt cu transportul. Noi nu avem nevoie de o mașină, ci avem nevoie să ne transportăm şi începem să realizăm ce înseamnă să fi proprietarul unui asset care îți aduce cheltuieli permanente pe o durată lungă de timp, iar atunci îți pui întrebarea dacă acea investiție merită cu adevărat. Costurile au crescut, taxele au crescut, locurile de parcare sunt mai scumpe, asta ca să vorbim doar de autoturisme, dar putem să extindem discuția la toate produsele noastre. Și este clar că astăzi toți încearcă să-și facă viața mai simplă într-un moment în care ea se complică de fapt foarte mult. Eliminarea acestor griji cred că este foarte înțeleaptă. Sunt de acord cu tinerii care încearcă să scape de aceste responsabilități induse de proprietate.
Şi dacă tot vorbim de responsabilitate, atunci când vorbim despre deșeuri, ajungem la responsabilitatea producătorului. Şi mă întreb de ce nu am lăsa proprietatea producătorului, lucru care se întâmplă în multe domenii și aici aș menționa aici Sistemul Garanţie-Returnare, unde noi ne luăm doar conținutul și ambalajul rămâne proprietatea producătorului.
ecologic: Dumneavoastră ați fost cred eu cel care s-a luptat cel mai mult pentru înființarea unui sistem de tip depozit în România. Cum colaborați cu RetuRO, administratorul sistemului?
Constantin Damov: Deocamdată nu există o colaborare pentru că suntem separați ca și entități. Colaborarea dintre noi va fi una pur comercială. Astăzi, RetuRO încă nu are cotă de piață mare, este într-un proces de maturizare şi, în opinia mea, o să vedem niște rezultate serioase începând cu a doua jumătate a anului, în momentul în care tranziția va fi terminată și în momentul în care practic orice ambalaj din cele menționate în legislație va fi inscripţionat cu sigla SGR. Relația dintre noi va fi următoarea: ei colectează, noi cumpărăm. Este o piață…
ecologic: Să înţeleg că nu prestați un serviciu. Cumpărați ambalajele de la RetuRO prin SGR?
Constantin Damov: În momentul de față abordarea RetuRO, și este normal, va fi cu niște cantități care sunt puse în vânzare. Bineînțeles că ne-am dori un mecanism în care RetuRO va putea fi nu doar un colector, ci un instrument care va închide bucla în economia circulară prin utilizarea serviciilor de reciclare. Întrebarea este unde merge RetuRO cu aceste materiale? Dacă le scoate pe piaţă la vânzare atunci este o responsabilitate limitată şi de fapt acest lucru duce la pierderea proprietăţii asupra materialului de către industrie. Și eu cred că toată această situaţie este periculoasă, deoarece astfel se dă drumul din nou la speculații, la stocuri şi așa mai departe. Într-un viitor apropiat sau mai îndepărtat vom vedea cred că acele materiale vor trebui să se întoarcă în industrie în proporție de 100%, la fel ca sticlele spălate care se întorc pentru reumplere. Și în acest caz, da, am putea să avem o relație cu RetuRO, în sensul că noi vom putea procesa acele ambalaje colectate fără însă a deveni proprietarii materialului. Acesta ar fi un model real de economie circulară, în care materialul colectat se întoarce din nou în recipiente.
ecologic: Care este părerea dumneavoastră despre sistemul de Răspundere Extinsă a Producătorului?
Constantin Damov: Răspunderea Extinsă a Producătorului nu este o alegere, eu aș spune că este o instituție europeană. Şi este o instituție europeană serioasă pe care noi în România încă nu am înţeles-o. Ea este aplicată la noi cu tot felul de inovaţii locale. În ultimii ani a fost o adevărată forfotă legislativă şi o mare agitaţie pe această piaţă din care a rezultat o stagnare, dacă nu chiar un regres în tot ceea ce înseamnă colectare separată și atingere a țintelor. Cred că aici sunt câteva elemente care au perturbat foarte mult piața românească. Unele sunt de natură tehnică, altele sunt pur și simplu de abordare. Aș spune că România este, dacă nu unică, printre foarte puținele țări în care vorbim de acele organizații de transfer al responsabilitate în care pot participa companii care nu pun efectiv pe piață produse, și la faptul că OIREP-urile pot face profit.
Eu cred că în mod normal o organizație de tip EPR atunci când facturează în timpul unui an, toate acele facturi ar trebui să fie pro-forme, iar profitul de la sfârşitul anului ar trebui anulat printr-o refacturare la valori mai joase, în funcţie de performanţa fiecărui OIREP, pentru că nu mi se pare normal ca aceste verigi, care sunt pentru răspundere, să fie nişte verigi de profit. Răspunderea nu are profit, răspunderea are un cost. Și atunci aceste profituri devin un cost social în România, devin de fapt o altă taxă, pentru că ele se duc la producători, iar producătorii le pun în cost și noi le vedem în preț. Cine plătește tot? Consumatorul! Cred că trebuie să facem o analiză foarte clară, să eliminăm influențele politice, prieteniile și să creăm o instituție fermă care să fie cea de transfer de responsabilitate.
Acesta ar fi mișcarea de bază care ar trebui făcută și clarificarea trebuie făcută legislativ cât mai repede. S-a spus că ar trebui să răspundă toți cei de pe lanț. Corect! Dar Răspunderea Extinsă a Producătorului rămâne într-un singur loc. Dacă disipăm această răspundere nu se obține niciun rezultat. Ce s-a întâmplat de-a lungul timpului? De la producător răspunderea s-a mutat la OIREP şi de la OIREP s-a mutat la un amărât de colector care poate avea o viață limitată, ca o muscă efemeră, trăiește șase luni, dispare, reapare, se reîncarnează și așa mai departe.
Producătorul a încercat această strategie, iar legiuitorul a mușcat această momeală, că trebuie să răspundă toți. Este adevărat, toți ceilalți trebuie să răspundă, dar în limita autorizației de mediu, iar responsabilitatea pentru atingerea țintei trebuie să fie a producătorului care trebuie să se asigure că cel care răspunde pentru el este în regulă. Să-l auditeze, să-l controleze și să-i ceară tot felul de asigurări.
ecologic: Cum credeţi că ar trebui să funcţioneze relaţia dintre Asociaţiile de Dezvoltare Intercomunitară şi OIREP-uri?
Constantin Damov: Da, aici avem o situaţie care şi ea a deviat şi s-a transformat într-o zonă plină de frustrări. Atât primăriile, ADI-urile, cât și OIREP-urile au mereu să-și reproșeze ceva una celeilalte. Din nou, totul pleacă de la o lipsă de fermitate în stabilirea detaliilor care să facă ca acest mecanism să funcţioneze. Se știe că dintotdeauna că autoritățile locale de la noi sunt cele mai slabe forme de colectare, nu mai vorbim de sortare, adică de pregătirea acelui material ca să devină o marfă. ADI-urile de la noi au o mare problemă cu calitatea deşeului colectat, a mărfii, pentru că face o sortare cu metode primitive. Ce să vă spun, nicăieri în Europa nu se mai strâng toate deşeurile la un loc pentru ca apoi ele să fie sortate pe fluxuri.
Astăzi, în Europa deşeurile se strâng pe fluxuri, există salubritate de plastic, există salubritate de hârtie şi toate au în spate stații de sortare de plastic, stații de hârtie, pentru că fiecare flux are mai multe tipuri de material. La hârtie avem carton, hârtie de ziar, maculatură, hârtie de ambalaj și în plus mai avem şi foarte multe calități pe care trebuie să le separăm în cadrul aceluiași flux. Deci, stațiile de sortare ar trebui să creeze nu fluxuri, ci calități. Și abia atunci putem vorbi de o disponibilitate a autorităților locale de a crea resursă pentru industria de reciclare. Aici avem o mare problemă, calitatea foarte slabă a deşeului colectat.
În plus, la noi există un război permanent în stabilirea acelor tarife, cum spun ei, de colectare. Dacă ne uităm la tarifele cerute, calculate greșit, vedem că nimeni nu calculează după o formulă, ci își pune acolo toate costurile, în așa fel încât am auzit de costuri cerute de unele primării de 8.000 lei pe tona de sticlă colectată, asta acum un an, doi. Şi atunci OIREP-urile spun, pe bună dreptate, că aceste costuri sunt mult prea mari. O comparație între costurile afișate de primăriile sau ADI-urile din România și cele din Vest arată o diferență colosală de costuri. Sunt costuri care, dacă în țări ca Belgia, Olanda, Germania sunt la nivelul zecilor de euro, în România ajung la peste 300 euro.
Este inexplicabil și cred că o formulă de calcul trebuie să fie impusă tuturor primăriilor și ADI-urilor în așa fel încât ea să reflecte doar efortul de colectare a fracției respective, nu a întregului sistem de salubritate.
ecologic: În relaţiile dintre ADI-uri şi OIREP-uri a apărut de curând o propunere, acceptată se pare de Ministerul Mediului, prin care ADI-urile vor duce deşeurile direct la reciclator, vor raporta în SIATD, iar OIREP-urile vor fi obligate de AFM să achite contribuţia pentru aceste deşeuri, fiecare conform cotei de piaţă. Cum comentaţi această idee?
Constantin Damov: Contractul comercial este o relație bilaterală, ori o intervenție de felul acesta oprimă din nou piața și duce din nou la eliminarea unei bucăți din piața liberă. Este o piaţă sau nu este o piaţă? Dacă OIREP-urile sunt forţate să plătească autorităţilor locale, atunci mai rămâne un singur pas, şi anume producătorii vor fi obligaţi să plătească direct primăriilor.
Trebuie să se stabilească o formula şi atunci totul va intra din nou în cost, iar costul se va întoarce în societate. Ce trebuie noi să înţelegem este că orice formulă prin care vrem să acoperim ineficienţa noastră nu duce la altceva decât la creșterea costurilor sociale. Şi până la urmă aceasta înseamnă o Românie mai săracă.
ecologic: Se spune că gestionarea deșeurilor în România este în mare parte un amestec de incompetență și corupție. Este adevărat?
Constantin Damov: Eu cred că la nivel mondial avem acest amestec. Şi aici sunt multe fracţii care s-au contaminat. La deşeuri, atunci când vorbim tehnic de contaminare, există nişte limite admise. Cred că la corupţie ar trebui să scădem mult limitele admise. Modul nostru de a spune „merge şi aşa“ a dus și la incompetență și la corupție. Direcția de orientare nu poate să ne vină decât de la liderii noștri pe care îi vom alege anul acesta și de la care așteptăm mesaje care să ne schimbe și pe noi, pentru că scăderea conținutului de ineficiență și de corupție în formula noastră națională nu poate să ducă decât la progres.•
