Prin Planul Național de Redresare și Reziliență România are la dispoziție 500 milioane euro pentru împăduriri și perdele forestiere. Despre păduri, specii de arbori și plantări am vorbit cu unul dintre cei mai pasionați specialişti din domeniu, Mihai Enescu, șef de lucrări, doctor inginer în silvicultură, lector la USAMV București și susținător al inițiativei naționale „Plantăm fapte bune în România“.• ecologic
ecologic: România are mai puține păduri decât acum 30 ani?
Mihai Enescu, doctor inginer în silvicultură: Categoric nu! Vedem că sunt mai multe păduri atât din imaginile satelitare, dar mai ales în teren. Principalul vector care a dus la creșterea suprafețelor de pădure din România a fost împădurirea naturală a pășunilor abandonate, în special a celor din zona montană, unde molidul s-a extins natural. În al doilea rând, creșterea este generată și de împăduririle realizate de silvicultori pe terenurile cu destinație agricolă, fie că vorbim de culturi compacte ori de perdele forestiere de protecție.
Conform datelor statistice, suprafața totală împădurită în intervalul 1990-2020 a fost de 387.000 hectare, din care 47.000 hectare au reprezentat împăduriri pe terenuri degradate și în scopul înființării de perdele forestiere de protecție. Datele din teren centralizate prin realizarea Inventarului Forestier Național sunt validate și prin interpretarea imaginilor satelitare, iar demn de menționat în acest sens este studiul realizat de bunul meu prieten Mihai Niță, profesor la Facultatea de Silvicultură și Exploatări Forestiere din Brașov, studiu care a fost citat și în The New York Times.
ecologic: S-a spus la un moment dat că avem prea multe stâne, prea multe oi, iar prin pășunat animalele opresc creșterea naturală a pădurilor. Este adevărat?
Mihai Enescu: Nu cred că numărul stânelor sau al oilor este problema în sine. Însă oile, caprele și vacile indiferent de numărul lor reprezintă o amenințare pentru păduri dacă sunt nesupravegheate sau dacă sunt lăsate intenționat să intre în pădure și mai ales în pădurile tinere, recent plantate. Aceste animale mănâncă cu mare plăcere puieții care ar trebui să formeze viitoarea pădure. Din acest motiv, conform Codului Silvic, pășunatul în pădure este interzis.
ecologic: Este corectă teoria conform căreia dacă tăiem pădurea ea crește de la sine?
Mihai Enescu: Din orice sămânță fertilă pe care o arunci pe un teren, dacă sunt condiții propice, va apărea o plantă. Similar se poate întâmpla și într-o pădure: tăiem arborii (pentru că avem nevoie de lemn), iar dacă silvicultorii nu intervin, fie din semințe, fie din lăstari se pot instala natural specii dorite ori nedorite. Este ca în agricultură: dacă nu avem grijă de buruieni, acestea pot invada și copleși cultura de grâu, orz, porumb sau de ce-o fi ea.
Revenind la tăierea pădurii și la creșterea ei de la sine, aș face trimitere la o disciplină pe care o studiem în facultate: silvotehnica. Pe scurt, silvotehnica reprezintă atât știința, cât și arta de a face o nouă pădure în locul celei exploatate, din speciile dorite și cu accent pe exemplarele valoroase. De exemplu în zona de câmpie nu mă interesează ca la 100 de ani după tăierea pădurii să am o nouă pădure dominată de carpen, ci una dominată de stejar. Pentru fiecare tip de pădure silvotehnica stabilește clar ce și cum trebuie făcut. Așa se explică de ce în prezent avem unele dintre cele mai valoroase și mai impresionante păduri din Europa, cu arbori seculari și cu un grad ridicat de diversitate.
ecologic: Se spune că salcâmul ar putea fi declarat specie invazivă în România. Ce părere aveți?
Mihai Enescu: Din câte cunosc, în România nu există vreun document oficial potrivit căruia salcâmul să fie declarat specie invazivă. Mai mult, salcâmul a fost și este promovat atât în împăduririle realizate în fondul forestier național, cât și în terenurile cu destinație agricolă, conform normelor silvice de împădurire aprobate prin ordin de ministru.
La nivel european singura specie lemnoasă (de copac) catalogată și recunoscută ca fiind invazivă (conform Regulamentului nr. 1143/2014) este cenușarul sau falsul oțetar (Ailanthus altissima).
Din punctul meu de vedere, pentru a fi considerată invazivă, o specie trebuie să fie capabilă să crească în teren descoperit, adică în plin soare (ceea ce spre exemplu fagul sau bradul nu fac sau fac foarte greu), pe terenuri diverse (inclusiv neproductive, sărace, degradate) și să se înmulțească atât pe cale vegetativă (din lăstari și/sau drajoni), cât și pe cale generativă, adică din sămânță. Salcâmul nu se regenerează natural din sămânță pentru că acesta are tegumentul (coaja) foarte tare, motiv pentru care trebuie ca semințele să fie scarificate, adică pregătite artificial de om. În mod excepțional, salcâmul se regenerează natural din sămânță doar în urma incendiilor, atunci când tegumentul cedează și semințele pot germina. În concluzie, după opinia mea, salcâmul nu este o specie invazivă, ci mai degrabă este „SMURD-ul nisipurilor zburătoare“ din Oltenia.
ecologic: Cu toate acestea, se spune că salcâmul a fost adus în Europa acum câteva sute de ani și nu și-a dovedit eficacitatea în stabilizarea solurilor. Este adevărat?
Mihai Enescu: Salcâmul a fost adus în Europa din America de Nord în anii 1600 și de atunci arealul său de cultură a fost extins în aproape toate țările europene. În România ajuns în jurul anului 1750, iar primele culturi semnificative au fost înființate în nisipurile Olteniei în 1852 pe o suprafață de aproximativ 25.000 hectare.
În România pădurile de salcâm se întind în prezent pe o suprafață de 250.000 hectare, adică pe aproximativ 5% din pădurile țării, salcâmul fiind pe locul al şaptelea în topul celor mai întâlnite specii de arbori din țară, fiind singura specie alohtonă (adusă din altă țară/alt continent) din top 10.
Datorită sistemului său de înrădăcinare foarte dezvoltat atât pe orizontală (trasant), cât și pe verticală (pivotant) salcâmul fixează și stabilizează o gamă variată de terenuri. Mă gândesc în special la terenurile predispuse la alunecări, dar și la terenurile din Oltenia cu nisipuri zburătoare. Prin rădăcinile sale și prin litiera pe care o formează (straturile de frunze și crăci care se depun anual la suprafața solului și se află în diferite grade de descompunere) salcâmul contribuie semnificativ la stabilizarea terenurilor alunecătoare și la fixarea nisipurilor mobile. Cu privire la „nisipurile zburătoare“, am văzut încă din 2011 cum tinerele plantații de salcâm din nisipurile Olteniei reprezintă cheia fixării acestora. Mă refer în mod special la cele peste 7.000 hectare terenuri nisipoase împădurite în ultimele două decenii în Oltenia – atât terenuri aflate în proprietatea statului, cum sunt cele de la Dăbuleni, cât și terenuri aflate în proprietate privată, cum sunt cele de la Mârșani și multe altele.
ecologic: Se discută foarte mult despre plantări în România. Cine și cum ar trebui să le facă? Credeți că se plantează suficient?
Mihai Enescu: În România cele mai mari suprafețe sunt împădurite sau reîmpădurite de cei care au această activitate ca sarcină în fișa postului, adică silvicultorii din ocoalele silvice de stat și private. Potrivit datelor statistice din ultimele 2-3 decenii, suprafața împădurită anual în fondul forestier național a fost în medie de aproximativ 10.000 hectare, iar dacă luăm în calcul că pentru împădurirea unui hectar este nevoie în medie de 5.000 de puieți forestieri, înseamnă că anual s-au plantat aproximativ 50 milioane puieți.
La aceste suprafețe se adaugă terenurile cu destinație agricolă care sunt împădurite din dorința proprietarului. Cele mai multe astfel de terenuri se află în proprietatea publică a unităților administrativ-teritoriale. În ultimul deceniu la împădurirea acestora un rol important l-au jucat și îl joacă ONG-urile de mediu, care cu ajutorul sponsorizărilor primite de la companii înființează și întrețin noi culturi forestiere.
Mă bucur foarte mult să constat că și în rândul ONG-urilor există ingineri silvici implicați în aceste acțiuni de împădurire. În mod deosebit mă bucur că atât ONG-urile, cât și sponsorii și UAT-urile au înțeles că nu este suficient să plantezi puieții forestieri, ci este foarte important să investești resurse și în întreținerea tinerelor plantații timp de trei, cinci, chiar până la zece ani, de la caz la caz.
ecologic: Ce ne puteți spune despre conceptul de mini-pădure urbană?
Mihai Enescu: Mini-pădurile urbane au apărut în Japonia în urmă cu cinci decenii. În Europa există în mai multe țări, precum Franța ori Olanda, care au adoptat acest model.
Mă mândresc cu faptul că am contribuit la introducerea acestui concept în România. În aprilie 2021 am înființat prima mini-pădure urbană în cadrul inițiativei „Plantăm fapte bune“ la Moinești, în curtea Școlii George Enescu. Acum, după două sezoane de vegetație, majoritatea puieților au înălțimi de 1,5-2 metri.
Mini-pădurea urbană presupune o desime de plantare considerabilă, adică 3-5 puieți pe metru pătrat și utilizarea doar a speciilor autohtone (cele care cresc de milenii pe actualul teritoriu al României). Înființarea unei asemenea mini-păduri presupune de asemenea o serie de lucrări specifice importante la nivelul solului.
Spre deosebire de o pădure „clasică“, rezultatele sunt vizibile mult mai repede. Fiind mai deși, puieții cresc mai rapid. În plus, având o diversitate ridicată de specii (în jur de 20), mini-pădurile reprezintă veritabile laboratoare verzi în care elevii își pot desfășura orele.
În PNRR sunt prevăzute sume frumoase pentru înființarea a peste 3 milioane metri pătrați de mini-păduri urbane, ceea ce consider că este un demers mai mult decât binevenit. Trebuie să fie doar edili interesați, fiindcă bani există. Gândiți-vă câte ar avea de câștigat comunitățile locale, în mod special cele din centrele urbane aglomerate, având un aer mai curat și un mini-peisaj plăcut ochiului!
ecologic: În prezent sunt fonduri în PNRR pentru împăduriri. Credeți că acești bani ar putea duce la cea mai mare acțiune de împădurire din România?
Mihai Enescu: Dacă autoritățile – atât centrale, cât și locale – vor conștientiza această oportunitate, vom avem una dintre cele mai mari campanii de împădurire din România. Vă reamintesc că ținta este de 56.000 hectare păduri noi până în 2026.
Dacă ne gândim la ceea ce s-a întâmplat în secolul trecut în România, tind să cred că ținta poate fi atinsă. Mă refer la campaniile de împădurire din anii ’50, ’60 și ’70 ai secolului trecut, când recordul a fost de peste 98.000 hectare împădurite în anul 1953. Era un alt context, mai favorabil. E bine de știut că după Al Doilea Război Mondial a trebuit să plătim daune de război, inclusiv în lemn. Așa se explică de ce versanți și munți întregi au fost cheliți de păduri, iar lemnul a luat în mod special calea estului. Gândiți-vă spre exemplu la actualele păduri de molid din zona montană, cu vârste de 60-70 de ani, în care parcă toți arborii sunt la fel. Sunt la fel pentru că au fost plantați toți în același timp pe terenurile de pe care au fost tăiate pădurile, pe zeci și sute de hectare tăiate la ras. Azi conform Codului Silvic tăierile rase compacte sunt limitate la 3 hectare, cu excepții de 5 hectare, adică suprafețe semnificativ mai mici decât cele de acum 70-100 de ani.
Sumele din PNRR sunt foarte consistente și aș da câteva exemple. Dacă ne gândim la o pădure de cvercinee – în care există neapărat o specie de stejar, dar și alte specii – investiția este pe șase ani și ajunge până la 23.000 euro pe hectar dacă vrem să facem un trup de pădure, sau de aproximativ 20.000 euro pe hectar pentru o perdea forestieră. În zona de munte, unde plantăm în general molid, dar putem planta și brad, investiția este tot pe șase ani, dar până la 11.500 euro, adică aproximativ jumătate. Pentru o pădure de salcâm în zona de câmpie este nevoie doar de trei ani și o investiție de aproximativ 12.600 euro. Investiția înseamnă proiectare, pregătirea terenului, plantarea propriu-zisă și lucrările de întreținere, ceea ce mulți nu înțeleg. Este ca și cum faci un copil și nu lași pe stradă, ci îl duci la creșă, la grădiniță și la școală până când poate pleca singur în lume. Așa se întâmplă și cu tânăra cultură forestieră: trebuie să ai grijă de puieți până când devin capabili să se autosusțină, adică până vor ajunge la așa-numita stare de masiv, în termeni tehnici.
ecologic: Existau la un moment dat perdele forestiere, în special de salcâm, care au fost tăiate după ce copacii au crescut suficient pentru a deveni lemn de foc.
Mihai Enescu: În a doua jumătate a secolului trecut a existat un curent puternic de înființare a perdelelor forestiere de protecție, în special pentru câmpurile agricole. Practic, terenurile agricole din sudul țării erau brăzdate de perdele forestiere, care însă au fost defrișate fără a mai fi replantate, mai ales după Revoluție, în urma proceselor de reîmproprietărire.
Totuși în ultimii ani constatăm că apar din ce în ce mai multe perdele forestiere de protecție de-a lungul autostrăzilor și drumurilor naționale. Demne de menționat sunt perdelele înființate începând din 2019 de-a lungul Autostrăzii Soarelui, mai ales în județul Călărași, pe mai mult de 200 hectare. Înființarea lor este greoaie, pentru că este nevoie ca multe terenuri să fie expropriate prin hotărâri de guvern.
ecologic: Pe ce terenuri ar trebui să se facă cu precădere împăduririle: pe cele agricole sau pe cele degradate?
Mihai Enescu: Avem o țintă în PNRR de 56 mii hectare, asumată până în anul 2026. Aceasta reprezintă doar 0,4% din totalul terenurilor cu destinație agricolă. Ca să facem păduri noi, pentru că asta vrem să facem prin PNRR, cred că ar fi bine să ne orientăm în special către terenurile degradate și neproductive. Ținta de 56 mii hectare înseamnă împădurirea a aproximativ 11% din suprafața terenurilor degradate și neproductive, care este de aproape 500.000 hectare, potrivit datelor publicate în 2014 de Institutul Național de Statistică.
Așadar putem transforma în păduri 11% din terenurile degradate din România, ceea ce este o provocare majoră, pentru că una este să plantezi într-un teren bun sau foarte bun și alta este să plantezi într-un teren degradat. Dar indiferent de natura și intensitatea degradării, soluții există. Este o provocare, dar și un dublu câștig: obținem noi suprafețe de pădure și salvăm solurile „bolnave“.
