România se îndreaptă hotărâtă către infringement, riscând amenzi de milioane de euro pentru ratarea țintelor de reciclare. În timp ce mecanisme precum Sistemul de Garanție-Returnare demonstrează interesul cetățenilor pentru mediu, sistemul municipal de gestionare a deşeurilor rămâne blocat într-un cerc vicios de incompetență administrativă și complicități financiare profitabile pentru gropile de gunoi. Nota de plată a acestui eșec sistemic nu va fi decontată de cei vinovați, ci, ca de obicei, direct din buzunarele cetățenilor.
Comisia Europeană a decis în data de 8 iulie a.c. să inițieze proceduri de constatare a neîndeplinirii obligațiilor prin trimiterea de scrisori de punere în întârziere Germaniei, Greciei și Ciprului și să trimită avize motivate Bulgariei, Cehiei, Greciei, Spaniei, Croației , Ciprului, Ungariei, Maltei, Poloniei, Portugaliei și României pentru că nu au îndeplinit mai multe obiective în materie de reciclare a deșeurilor, pe baza celor mai recente date comunicate de statele membre.
Decizia Comisiei Europene din 8 iulie 2026 nu este doar un nou episod în lunga listă a procedurilor de infringement. Pentru România, avizul motivat transmis de Bruxelles în dosarul privind neîndeplinirea obiectivelor de reciclare este mai degrabă consecința unui eșec administrativ repetat tolerat ani la rând și ascuns sub nenumărate conferințe și discursuri bombastice despre economie circulară.
Comisia Europeană cere acum României, alături de alte state membre, să respecte obiectivele obligatorii privind pregătirea pentru reutilizare și reciclarea deșeurilor municipale, precum și țintele pentru deșeurile de ambalaje. România nu a atins obiectivul de 50% pentru reciclarea deșeurilor municipale, țintă care trebuia îndeplinită încă din 2020, și a ratat obiectivele privind totalul deșeurilor de ambalaje și sticlă. Procedura nu se mai află în faza inițială. România a primit o scrisoare de punere în întârziere în iulie 2024, iar continuarea neconformării a determinat Comisia să treacă la avizul motivat. Următorul pas va fi sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene.
Pentru cetățeanul de rând, toate aceste formule juridice pot părea îndepărtate. În realitate însă, ele reflectă un lucru foarte simplu. România nu reușește să transforme deșeurile în resursă, nu colectează separat efficient deşeurile, nu reușește să sorteze suficient, nu reușește să valorifice materialele reciclabile și continuă să trateze groapa de gunoi ca soluție universală. Iar această realitate are costuri directe. Banii publici sunt pierduți, investiții sunt amânate, materii prime sunt irosite, iar comunitățile sunt sufocate de mirosul degajat de depozitele de deșeuri. Pe de altă parte, industria de reciclare este în pragul falimentului din cauza lipsei materiei prime.
În 2023, rata de pregătire pentru reutilizare și reciclare a deșeurilor municipale în România era de numai 12,4%, una dintre cele mai mici din Uniunea Europeană, în timp ce media UE era de 43,3%. La ambalaje, România apare, de asemenea, la coada clasamentului: Eurostat indică pentru România o rată totală de reciclare a deșeurilor de ambalaje de 37,3%, pe baza datelor raportate pentru 2022, mult sub nivelul minim cerut și departe de ambițiile viitoare.
Cetățenii au demonstrat prin Sistemul de Garanție-Returnare că atunci când există reguli clare, infrastructură, trasabilitate, obligații ferme și stimulent financiar pentru cetățean, rezultatele pot apărea rapid. SGR a schimbat comportamente, a scos miliarde de ambalaje din fluxul deșeurilor abandonate sau amestecate și a creat una dintre puținele povești de succes din politica românească de mediu.
Dar SGR nu poate ține loc de sistem național de management al deșeurilor. Nu poate repara singur colectarea municipală. Nu poate substitui responsabilitatea primăriilor. Și nu poate compensa lipsa infrastructurii pentru bio-deșeuri, slaba performanță a colectării separate din gospodării, întârzierile în operaționalizarea centrelor de aport voluntar, blocajele din sortare sau lipsa unei politici coerente pentru reducerea depozitării.
România are astăzi o tentativă fragilă de performanță într-un ocean de improvizație și corupție. Ambalajele SGR circulă pe un traseu relativ controlat, dar restul deșeurilor municipale rămân captive într-un sistem fragmentat, în care responsabilitățile se pasează între autorități locale, operatori, ADI-uri, minister, agenții și organisme de control. Când rata de reciclare municipală rămâne în jurul a 12%, nu mai vorbim despre întârzieri punctuale, ci despre incapacitate structurală.
Problema nu este lipsa legislației. România a transpus directive, a scris strategii, a elaborat planuri, a anunțat programe, a bifat o mulțime de consultări și a produs documente. Doar documente şi conferințe. Problema este ruptura dintre raportările oficiale și realitatea din teren. În mult prea multe localități din România colectarea separată fie nu se face deloc, fie se face doar formal. Prea multe contracte de salubrizare nu sunt construite în jurul performanței. Tarifele actuale nu stimulează prevenirea și reciclarea, iar deșeurile reciclabile ajung în aceeași pubelă cu deșeurile organice. Cauza principală este una singură, aceea că administrațiile locale din București, din alte orașe mari, dar și din sate și comune tratează obligațiile de mediu ca pe o anexă, nu ca pe un serviciu public esențial.
Iar toată această nepăsare va duce România în fața Curții de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) în toamna acestui an. Când vom pierde procesul, consecințele vor fi severe și direct proporționale cu gravitatea eșecului administrativ. CJUE ar putea impune României două tipuri de sancțiuni financiare, plătite din bugetul de stat (banii publici), o sumă forfetară şi penalități pentru fiecare zi de întârziere.
Suma forfetară minimă stabilită de Comisia Europeană este de aproximativ 1,6-1,8 milioane de euro, iar penalitățile zilnice sunt de minimum 20.000 euro pe zi, ceea ce înseamnă 7.300.000 euro pe an. Dar nu este vorba doar de amenzile europene, ci de felul în care România înțelege să progreseze.
Statul plătește, vinovații scapă
Cea mai mare anomalie a sistemului actual din România este că toate aceste sume sunt plătite de la bugetul de stat, printr-un mecanism de sancționare nedrept. Când Curtea de Justiție a UE condamnă România, nota de plată (amenzile de milioane de euro) este achitată integral din bugetul de stat, adică din taxele tuturor cetățenilor. Primarii și Asociațiile de Dezvoltare Intercomunitară (ADI), care au gestionat prost contractele de salubrizare sau au refuzat să implementeze colectarea separată, nu păţesc nimic din punct de vedere financiar.
Atât primăriile, cât și ADI-urile dețin monopolul și controlul asupra modului în care se strânge gunoiul. Primăriile și ADI-urile semnează contractele cu operatorii de salubrizare. Dacă un primar sau o ADI acceptă un contract în care nu sunt puși indicatori ridicați de performanță pentru reciclare (sau nu aplică principiul „Plătești pentru cât arunci“), sistemul este eșuat din start. În pubele deșeurile sunt strânse la grămadă, iar rata de reciclare municipală rămâne blocată la mult mai puțin decât cei 12,4%, care este un procent crescut de puținele primării și ADI-uri care își fac treaba.
Pentru a opri această practică, legislația a fost modificată prin mecanisme de tipul OUG 133/2022. Primăriile care nu își îndeplinesc obiectivele anuale de reducere a deșeurilor trimise la groapă sunt obligate să plătească o penalitate de 50 de lei pe tonă către Administrația Fondului pentru Mediu (AFM), penalitate pe care multe municipalități fie nu o plătesc, fie o plătesc din bugetul local, adică tot din banii locuitorilor.
Marea problemă este corupţia generalizată
Corupția este însă principală problemă a sistemului de gestionare a deșeurilor din România. Pentru administratorii depozitelor de deșeuri, colectarea separată este cel mai mare inamic financiar.
Gropile de gunoi (depozitele) trăiesc din „taxa de poartă“. Cu cât intră mai multe camioane pline cu deșeuri amestecate, cu atât ei încasează mai mulți bani de la primării și de la cetățeni. Fiecare tonă de plastic, sticlă sau carton care este trimisă la reciclare în loc să ajungă la groapă înseamnă o pierdere directă de venit pentru ei.
Pentru că interesul lor este să îngroape cât mai mult, apar înțelegeri secrete între actorii din sistem. Operatorii de salubrizare (cei care adună gunoiul) și administratorii de gropi declară deșeurile ca fiind „reciclabile contaminate“ sau pur și simplu deșeuri reziduale care nu mai pot fi salvate. În felul acesta, totul merge direct în groapă, iar banii se încasează rapid, fără efortul și costurile pe care le presupune sortarea corectă.
De aceea, o soluție care ar putea combate măcar parțial acest fenomen este creșterea drastică a taxei de depozitare, considerată la nivel european cea mai eficientă soluție pentru a forța reciclarea. Dacă taxa de depozitare (care acum este de 160 de lei/tonă) ar fi dublată sau triplată, s-ar produce imediat trei schimbări majore: depozitarea ar deveni un lux, s-ar rupe pârghiile de corupție dintre operatori și administratorii de depozite, iar primăriile ar fi forțate să aplice urgent principiul „Plătești pentru cât arunci“.
Există în acest moment un proiect de modificare a OUG nr. 196/2005 privind Fondul pentru Mediu, prin care va revizui mai multe contribuții plătite la Administrația Fondului pentru Mediu (AFM), ce nu au fost modificate în ultimii 17 ani. (https://ecologic.rec.ro/afm-dubleaza-unele-taxe-creste-taxa-de-depozitare/).
Modificările vizează sectoarele ambalajelor, deșeurilor electrice, anvelopelor și textilelor. Proiectul prevede și mărirea valorii taxei de depozitare, numită în continuare în mod impropriu „contribuție pentru economia circulară“.
Guvernul Bolojan a anulat în mod repetat adoptarea acestei ordonanțe, iar acum a scăpat de această grijă întrucât se află în imposibilitatea legală și constituțională de a o adopta. Limitarea strictă a mandatului unui guvern demis la „administrarea treburilor publice curente“ înseamnă că nicio reformă fiscală sau economică majoră nu poate fi legiferată prin OUG în această perioadă.
Și astfel, ca de obicei în România, toată această situație servește exclusiv intereselor celor care ne-au adus în această criză de mediu. Pentru marii poluatori şi administratorii gropilor de gunoi, amânarea aplicării noilor taxe reprezintă o nouă perioadă de grație în care pot opera nestingheriți. Cât timp penalitățile rămân ridicol de mici, corupția din jurul gunoaielor va continua să prospere, iar nota de plată pentru amenzile europene va fi achitată, ca întotdeauna, de tot către noi, cetățenii.
Este adevărat însă că nici propunere de modificare a OUG nr. 196/2005 nu ar fi rezolvat corupția din sistemul de gestionare a deșeurilor municipale din România, dar ar fi fost un început.● Matei Dumitru
