Guvernul a reglementat pe 4 decembrie a.c., prin Ordonanţă de Urgenţă, stocarea geologică a dioxidului de carbon. Noile reglementări aprobate de Guvern vor facilita dezvoltarea rapidă și eficientă a infrastructurii necesare stocării dioxidului de carbon emis de instalațiile industriale, prin accelerarea proceselor de autorizare și avizare, în acord cu obiectivele de climă asumate de România, convergente celor stabilite la nivel european.
Captarea, transportul și stocarea geologică a dioxidului de carbon vor ajuta economia românească să își crească competitivitatea în tranziția energetică, să păstreze locurile de muncă în industriile care generează dioxid de carbon sau, după caz, să creeze noi locuri de muncă. Totodată, vor contribui la menținerea continuității activității industriale grele/energo-intensive, dificil de decarbonizat. De asemenea, soluțiile aprobate prin acest act normativ vor duce la scăderea emisiilor de gaze cu efect de seră și la un mediu mai curat.
Astfel, România actualizează cadrul legislativ la cele mai recente reglementări europene în domeniu. Este vorba despre implementarea Strategiei Europene pentru Managementul Carbonului Industrial, care presupune dezvoltarea infrastructurii de transport și stocare a dioxidului de carbon. Această strategie este strâns legată de Regulamentul Net Zero Industry Act (NZIA), care vizează consolidarea capacităților industriale ale UE pentru atingerea obiectivelor de neutralitate climatică până în 2050 și facilitează implementarea infrastructurilor critice pentru gestionarea eficientă a emisiilor industriale.
România este un producător important de hidrocarburi la nivelul UE, producătorilor români revenindu-le astfel obligația de a dezvolta o capacitate de injectare de aproximativ 9 milioane tone până în 2030, a doua cea mai mare pe ansamblul Uniunii Europene.
Actul normativ este rezultatul consultărilor derulate sub egida Comitetului Interministerial pentru Schimbări Climatice cu instituțiile guvernamentale și sectoarele economice.
Conform Directivei europene, captarea și stocarea geologică a dioxidului de carbon constituie o punte tehnologică ce va contribui la limitarea efectelor schimbărilor climatice. Această activitate constă în captarea dioxidului de carbon emis de instalațiile industriale, transportarea acestuia la un sit de stocare și injectarea într-o formațiune geologică subterană adecvată, în scopul stocării permanente.
În prezent, în România nu există niciun element al infrastructurii necesare proiectelor de captare, transport, stocare, astfel încât pentru a atinge obiectivele europene în materie de climă a fost necesară adaptarea cadrului de reglementare, astfel încât, în perioada de timp rămasă până în 2030, operatorii economici interesați să poată dezvolta asemenea proiecte.
Pe 13 iunie 2024, Parlamentul European și Consiliul Uniunii Europene au adoptat Regulamentul (UE) 2024/1735 de stabilire a unui cadru de măsuri pentru consolidarea ecosistemului european de producere de tehnologii „zero net“ și de modificare a regulamentului (UE) 2018/1724 denumit „Actul privind industria cu zero emisii (NZIA)“, ca parte a Planului Industrial și Pactului Verde, pentru a extinde producția de tehnologii curate în UE și pentru a se asigura că Uniunea este bine echipată pentru tranziția către o energie curată.
Prin Ordonanța de Urgență adoptată de Guvern, se asigură cadrul legislativ adecvat care să creeze condiții pentru dezvoltarea proiectelor în România, oferind o soluție pentru decarbonizarea industriei grele autohtone.
România s-a angajat să își reducă cu 95% emisiile de dioxid de carbon până în 2050, dar pentru atingerea acestei ținte este nevoie de o schimbare profundă a tehnologiilor, materialelor și proceselor din economie, de reducerea emisiilor de carbon în toate ramurile economice. Aceste lucru este însă aproape imposibil pentru o serie de industrii critice, cu mari emisii de carbon în procesele tehnologice cum sunt producția de ciment, rafinarea petrolului sau producția de substanțe chimice. Pentru acestea este nevoie de tehnologii pentru captarea emisiilor de dioxid de carbon la punctul de emisie și infrastructură de transport la un rezervor de stocare subterană definitivă a gazelor captate (carbon capture and storage, CCS). În lipsa CCS, aceste industrii nu au opțiuni de a-și reduce emisiile , în condițiile în care nu vor mai beneficia de alocări gratuite de certificate de emisii de carbon, și nici de a-și menține competitivitatea cu alți producători industriali europeni, care investesc deja în instalații de CCS.
Cele două opţiuni considerate ca fiind cele mai adecvate stocării pe scară largă a CO2 sunt: zăcăminte epuizate de gaze natural şi petrol care sunt bine cunoscute datorită exploatării lor pentru extracţia hidrocarburilor şi acviferele saline adânci ce conţin apă care nu este adecvată consumului şi care este chiar mai sărată decât apa de mare.
Alte opţiuni, precum stratele de cărbuni sau rocile bazaltice ce sunt investigate la ora actuală, ar putea furniza mai multe posibilităţi de stocare în viitor.
CO2 este injectat prin găuri de sondă la adâncimi mari în roci gazdă ce prezintă pori între granule sau fracturi, înlocuind şi comprimând în acest fel fluidul deja prezent în acei pori: gaz natural, apă sau petrol. Rocile gazdă cu o bună porozitate şi permeabilitate sunt adecvate ca formaţiuni de stocare. Ele se găsesc de obicei în bazine de sedimentare şi sunt rezultatul depunerii sedimentelor în trecutul geologic. Sedimentele impermeabile cu granulaţie fină din aceleaşi bazine formează bariere între formaţiunile de stocare permeabile. Rezervoarele naturale de petrol, gaze naturale sau chiar de CO2 dovedesc abilitatea lor de a reţine fluidele timp de milioane de ani.• Matei Dumitru
