OMUL este principala cauză a dispariţiei speciilor

Uniunea Internaţională pentru Conservarea Naturii, cea mai mare organizaţie mondială care studiază viaţa sălbatică şi analizează nivelul extincţiei vieţuitoarelor şi plantelor, a publicat recent o listă cu 160 de specii dispărute, aproape toate din cauza intervenţiei omului. Dacă din neglijenţă şi inconştienţă împingem la pieire specii întregi în câţiva ani sau doar în câteva zile, ne trebuie decenii de eforturi specializate şi investiţii masive pentru a readuce în mediul natural plantele, păsările, animalele şi insectele care cu greu îşi reiau rolul în mecanismele complexe ale ecosistemelor.● ecologic

Unii cercetători estimează că Pământul ar putea găzdui un miliard de miliarde de specii de plante şi vieţuitoare, însă la ora actuală planeta adăposteşte numai câteva milioane, iar cifrele scad într-un ritm îngrijorător. Noi, oamenii, le provocăm dispariţia. Activităţile noastre, exploatarea resurselor, emisiile de gaze cu efect de seră, poluarea, distrugerea habitatelor, vânătoarea, pescuitul, urbanizarea, mineritul, toate duc la extincţia a zece specii pe zi. În fiecare zi. Iar dacă nu percepem magnitudinea dezastrului este şi fiindcă multe dintre speciile care dispar sunt plante şi nevertebrate cărora nu le acordăm prea mare importanţă.

În curând vom fi opt miliarde de oameni pe planetă, dar ritmul expansiunii speciei noastre este depăşit de cel al dispariţiei altor forme de viaţă, care este acum de o mie de ori mai rapid decât cel estimat de cercetători în urmă cu doar câţiva ani.

Uniunea Internaţională pentru Conservarea Naturii (UICN) este o instituţie internaţională compusă din 1.300 de organizaţii guvernamentale şi neguvernamentale ce reuneşte 15.000 de experţi din domeniul mediului şi biodiversităţii, cea mai mare autoritate mondială care studiază viaţa sălbatică şi se ocupă cu salvarea speciilor la nivel global.

UICN a publicat recent o listă a speciilor declarate dispărute în ultimul deceniu. Este vorba despre 160 de specii de plante, păsări, animale, vertebrate şi nevertebrate a căror dispariţie a fost confirmată în ultimii ani şi nu sunt incluse cele care au dispărut din sălbăticie dar mai supravieţuiesc în captivitate. Experţii au ajuns la concluzia că speciile dispar din cauze provocate de om. De omul care îşi curăţă habitatul, care introduce intenţionat sau neintenţionat specii invazive, care poluează, vânează, recoltează, defrişează şi exploatează resursele excesiv, de omul care prin activitatea lui a schimbat clima globală.

Fiecare dintre plantele şi animalele dispărute servea unor scopuri importante în mediul său, fiecare furniza servicii ecosistemice specifice care includeau menţinerea nivelului anumitor gaze în atmosferă, purificarea apei, polenizarea plantelor şi alte mecanisme care funcţionează perfect în habitatele nealterate de intervenţia omului.

Au dispărut şi dispar în continuare specii care ocupau spaţii întinse, plante şi vietăţi care nu se găseau decât pe suprafeţe de câţiva kilometri pătraţi, dar şi altele care ocupau suprafeţe foarte mici, câteva insule sau chiar un mic izvor de apă.

Pe termen lung problemele depăşesc însă extincţia unei anumite specii, deoarece consecinţele scoaterii forţate a unui astfel de furnizor de servicii dintr-un ecosistem sunt imposibil de cuantificat.

Întâlnirea fatală

Lista recent publicată de Uniunea Internaţională pentru Conservarea Naturii (UICN) include 160 de specii declarate oficial dispărute, dar pe lista roşie a instituţiei sunt încă alte 112.432 aflate în pericol.

Cazul celebrului George, ultima broască ţestoasă uriaşă din insula Pinta din arhipelagul Galápagos care a murit din cauze naturale în anul 2012 a înduioşat întreaga lume. S-a vorbit mult pe atunci despre eforturile biologilor de a-i găsi o pereche lui George şi prea puţin despre cauzele care au dus la dispariţia tuturor celorlalţi semeni ai săi. Vânătoarea excesivă, braconajul şi traficul de animale rare au făcut ca în 1971 George ajungă în captivitate ca ultimul reprezentant al speciei sale.

Vânate pentru carnea lor fină şi pentru carapacea lor preţioasă, pentru a fi expuse în muzeele lumii sau pur şi simplu din plăcere, ţestoasele uriaşe nu au avut nici o şansă. Au supravieţuit 220 milioane de ani şi au dispărut după numai 477 de ani de la întâlnirea cu omul.

Alte specii au avut nevoie de mai puţin timp pentru a dispărea. Plectostoma sciaphilum era un melc mic, de o frumuseţe fascinantă care i-a adus numele de „microbijuteria“ (microjewel). Giuvaierul trăia de câteva milioane de ani pe un singur deal de calcar, undeva în Malaiezia. În anul 2000 o companie de ciment a şters cu totul dealul de pe faţa pământului, iar în acele câteva zile frumosul melc a dispărut pentru totdeauna.

Acalypha dikuluwensis era o plantă care creştea pe solul bogat în cupru de pe Platoul Katanga din Congo. A dispărut şi ea în primele zile de la începerea exploatării miniere de suprafaţă.

În insulele din Oceania, în Polinezia, în Hawai şi în mai toate insulele din Pacific pisicile, şobolanii, mangustele şi alte animale aduse de europeni acum câteva sute de ani au făcut ravagii. Păsări, animale, insecte şi plante au dispărut la scurt timp după întâlnirea cu colonizatorii de pe bătrânul continent. Păsări cântătoare care se hrăneau cu nectar, mici bufniţe, şopârle şi zeci de specii de insecte au dispărut după ce habitatele lor au fost defrişate şi în locul copacilor endemici au apărut arborii de scorţişoară sau alte plante care nu-şi aveau locul pe aceste insule.

Cele mai multe specii de păsări din familia Acrocephalus au dispărut pentru totdeauna. Fără a avea duşmani naturali în habitatele lor, aceste păsări cântătoare de o frumuseţe rară, care se hrăneau cu nectar şi insecte au fost omorâte de pisicile şi şobolanii aduşi de europeni. Şopârlele din Santa Lucia şi din alte insule din Caraibe au dispărut la scurt timp după ce teritoriile lor au fost populate cu manguste.

Specii aduse de om au dus la dispariţia unora endemice şi în universul subacvatic. Shemaya İznik, peştele de apă dulce din specia Alburnus nicaeensis a trăit în lacul Iznik din Turcia până prin anii 1900, când piscicultorii au introdus în lac alte specii. Şi construcţiile hidrotehnice au provocat extincţii. În zona Veracruz din Mexic Atherinella callida, un peşte care trăia în apele repezi de munte a dispărut după construcţia unui mare baraj, iar acesta este doar un caz din multe altele. Efectele încălzirii globale, incendiile, furtunile, secetele prelungite, toate au contribuit la dispariţia unor specii.

2020 este un an „esenţial pentru viitorul planetei“

Multe din speciile dispărute au pierit cu mulţi ani în urmă, înainte ca omul să îşi dea seama de consecinţele acţiunilor lui asupra mediului. Protejarea unor specii, a unor zone întregi, înfiinţarea rezervaţiilor şi parcurilor naturale au dovedit între timp că pot avea rezultate spectaculoase.

Există o scânteie de speranţă în mijlocul crizei biodiversităţii. „Deşi am asistat la declinul a 73 de specii, poveştile din spatele a zece cazuri în care am constatat o serie de îmbunătăţiri reale dovedesc că pierderile din natură se pot recupera. Rezultatele acţiunilor serioase de conservare demonstrează că atunci când guvernele, organizaţiile de conservare şi comunităţile locale lucrează împreună putem inversa tendinţa pierderii biodiversităţii. Anul acesta este esenţial pentru viitorul planetei. Congresul mondial de conservare al UICN din iunie 2020 este un moment-cheie pentru definirea agendei de conservare, pentru rezolvarea de urgenţă a situaţiei speciilor aflate în pericol, înainte de luarea de către guvernele ţărilor lumii a unor decizii importante la Convenţia privind biodiversitatea ce va avea loc la Kunming, în China, în octombrie 2020“, a spus Jane Smart, directorul global al Grupului pentru Conservarea Biodivesităţii din cadrul UICN.

Păsări şi peşti pentru care există din nou speranţă

Ultima actualizare a listei roşii UICN dezvăluie unele îmbunătăţiri reale la opt specii de păsări şi la două de peşti. Creşterea în captivitate combinată cu o gestionare atentă a populaţiilor sălbatice a fost cheia acestor succese de conservare. De exemplu Hypotaenidia owstoni, o pasăre care nu zboară, dar se deplasează pe sol cu mare viteză, este a doua pasăre din istorie după condorul de California (Gymnogyps californianus) care a revenit după ce a fost declarată dispărută în sălbăticie.

Cândva foarte răspândite pe insula Guam din Pacific, aceste păsări au început să piară în urma introducerii accidentale la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial a şarpelui de copac brun (Boiga irregularis). În 1987, ultima pasăre sălbatică din specia Hypotaenidia owstoni a fost ucisă de prădătorul invaziv. Datorită unui costisitor program de reproducere în captivitate iniţiat acum 35 de ani, pasărea este în prezent stabilită pe insula vecină, Cocos, dar încă figurează la rubrica „pe cale de dispariţie“.

În Mauritius, papagalul Echo Parakeet (Psittacula eques) era nu cu mult timp în urmă pe lista roşie a speciilor pe cale de dispariţie şi a fost trecut la rubrica specii vulnerabile după ce printr-un program de reproducere în captivitate numărul exemplarelor care trăiesc acum în sălbăticie a ajuns la peste 750.

Două specii de peşti – păstrăvul australian (Maccullochella macquariensis) şi Pedder Galaxias (Galaxias pedderensis) – şi-au revenit tot în urma unor programe speciale, trecând de la specii pe cale de dispariţie la specii vulnerabile. Eforturile de salvare au durat însă zeci de ani şi au fost foarte costisitoare, în timp ce aducerea lor în pragul extincţiei s-a făcut repede şi nu a costat nici un ban.

Ţestoasa uriaşă din Galápagos

Atunci când vorbeşti de Galápagos, gândul te duce către broaştele ţestoase uriaşe, o specie care a dispărut acum 100 de ani.

Oamenii de ştiinţă au încercat în zadar să găsească o soluţie pentru repopularea arhipelagului cu această specie emblematică. Însă într-o duminică, pe 17 februarie 2019, o broască ţestoasă uriaşă a fost observată pe stâncile unei insule. Un exemplar de „peste 100 de ani, o broască ţestoasă foarte bătrână“, a declarat atunci Washington Tapia, director al GTRI, un program pentru recuperarea ţestoaselor gigant desfăşurat de organizaţia neguvernamentală Galapagos Conservancy.

Tapia a fost unul din cercetătorii care au refuzat să creadă în dispariţia acestei specii. El a descoperit ţestoasa care cântărea aproape 200 de kilograme ascunsă în vegetaţia crescută între fragmentele de lavă pietrificată provenită din vulcanul La Cumbre, unul dintre cei mai activi de pe planetă. „A fost cea mai importantă realizare din viaţa mea, deoarece lucrez pentru conservarea ţestoasei de 30 de ani. A fost practic Oscarul meu“, a declarat Washington Tapia.

Albina gigantică

Nu numai broasca ţestoasă de Galápagos ci şi alte specii considerate dispărute au apărut anul trecut. În ianuarie 2019 o echipă de ecologişti şi cercetători a descoperit în insulele indoneziene Maluku de Nord o femelă din specia Megachile Pluto pe care au filmat-o şi fotografiat-o. Denumită şi „albina gigant a lui Wallace“ după naturalistul şi exploratorul Alfred Russel Wallace care a descris-o pentru prima dată în 1858, specia nu mai fusese văzută din 1981 şi era considerată dispărută.

Leopardul pătat

La şase ani după ce a fost declarat dispărut şi la 36 de ani după ce nu a mai fost văzut, leopardul pătat din Taiwan şi-a făcut din nou apariţia. Două grupuri de pădurari din satul Alangyi, unde animalul este considerat sacru, au spus că s-au întâlnit cu un leopard pătat. Unii au declarat că au văzut un exemplar care pândea o capră, iar ceilalţi că au văzut un leopard pătat alergând după un scuter. Cert este că această felină a reapărut miraculos în mediul său natural. Specia nu mai fusese văzută în zonă din 1983 şi era considerată dispărută ca urmare a vânătorii şi a pierderii habitatului din cauza defrişărilor masive pentru industria lemnului.

Cârstelul cu gâtul alb din Aldabra

O descoperire cu totul neaşteptată a fost anunţată la jumătatea lunii mai 2019: cârstelul cu gâtul alb din Aldabra (Dryolimnas cuvieri), o specie de păsări care a dispărut în urmă cu 136.000 de ani, a „reînviat“ după ce a evoluat din nou. Având dimensiunile unui curcan şi nefiind capabil să zboare, cârstelul cu gâtul alb a dispărut din atolul Aldabra, un grup de insule din Oceanul Indian, în urmă cu 136.000 de ani, când zona a fost complet înghiţită de ape. Descoperirea şi analizarea unor fosile din acea perioadă ale acestei păsări au confirmat că actualul cârstel din Aldabra este urmaşul direct al străvechiului Dryolimnas cuvieri.

Trei specii apărute în „oraşul dispărut“

Printre ruine, în pădurea deasă din misteriosul „oraş dispărut“ din Honduras, unul dintre locurile legendare ale civilizaţiei maya, o echipă internaţională de conservaţionişti a identificat la finalul lunii iunie 2019 trei specii considerate pierdute. Este vorba de liliacul palid (Phylloderma stenops) care nu mai fusese văzut în zonă de mai bine de 75 de ani, şarpele de coral fals (Rhinobothryum bovallii) care nu mai fusese văzut din 1965 şi un gândac tigru (Odontochila nicaraguense) despre care se credea că trăia doar în Nicaragua înainte de extincţie.

Cerbul pitic cu spatele argintiu

După aproape 30 de ani de la dispariţie, mai multe exemplare de cerb pitic cu spatele argintiu (Tragulus versicolor), denumit şi cerbul şoarece, care trăia odată numai în Vietnam, au fost fotografiate într-o pădure nu departe de oraşul Nha Trang. Animalele de mărimea unor iepuri au fost surprinse în peste 2.000 de imagini cu ajutorul camerelor amplasate în pădure de specialişti de la Global Wildlife Conservation.

Cazurile de apariţii miraculoase ale unor specii cândva dispărute confirmă faptul că natura are forţa necesară pentru a-şi reveni. Singura condiţie este ca omul să îşi schimbe modul de relaţionare cu mediul.●