Proiectul minier de la Rovina (județul Hunedoara) este prezentat de ceva timp drept „noul standard“ al mineritului sustenabil în România. Proiectul pare tentant: fără cianuri, fără iazuri de decantare gigantice și o contribuție esențială la tranziția energetică a Europei prin extracția cuprului. Însă, sub această poleială de marketing se ascunde o rețea complexă de interese, un istoric marcat de personaje controversate și un bilanț economic care ar putea lăsa statul român cu mai puține beneficii decât se estimează.
Gestionat de Samax România (subsidiara Euro Sun Mining), proiectul este conceput ca o exploatare de tip porfir (cupru și aur) care se întinde pe o suprafață de aproximativ 27 kmp. Conform studiilor de fezabilitate și raportărilor către bursă (actualizate pentru 2025-2026), zăcământul este considerat al doilea cel mai mare de acest tip din Europa. Cantitatea totală estimată de aur este de 217 tone și de 635.000 tone de cupru.
În prezent, după închiderea combinatelor precum Cuprom, România nu mai deține capacități de rafinare finală a cuprului la scară industrială. Din acest motiv la Rovina se va produce un „concentrat de cupru“ (care conține și aurul/argintul) ce va fi transportat pe cale ferată sau rutieră către mari rafinării din Europa, cum ar fi cele deținute de Aurubis (în Bulgaria sau Germania) sau KGHM (în Polonia). Acordul din decembrie 2025 cu Trafigura și înțelegerile anterioare cu Glencore prevăd că acești giganți ai trading-ului vor prelua producția (offtake agreements) pentru a o distribui în lanțurile de aprovizionare
Cine câștigă cu adevărat?
Din toate articolele de promovare ale proiectului lipseşte un subiect important, cel al beneficiilor pentru România, țara care deține aceste resurse. Și pentru a înțelege dacă proiectul aduce un câștig pentru România, trebuie să punem în balanță cifrele declarate cu riscurile asumate.
Din punct de vedere economic redevențele încasate de Statul român sunt infime, respectiv de 6% aur, 5% pentru cupru. Crearea de noi locuri de muncă, de ordinul câtorva sute, nu poate fi separată de distrugerea comunităților locale bazate pe agricultură și turism și transformarea zonei într-o enclavă mono-industrială.
Capcana „Cuprului Verde“
În promovarea proiectului Rovina se folosește intens retorica tranziției verzi. Cuprul este, într-adevăr, un element critic pentru panouri solare și vehicule electrice. Totuși, Rovina este, în esență, un depozit de aur cu un conținut semnificativ de cupru.
Folosirea argumentului ecologic pentru a justifica o exploatare de tip carieră deschisă (care va rade munți și va lăsa în urmă cratere gigantice) nu este altceva decât o strategie ieftină de „greenwashing”. Iar Statul român acceptă distrugerea iremediabilă a peisajului din munții metaliferi pentru o resursă care o vinde la un preț derizoriu.
Riscurile de mediu ale unui proiect de talia celui de la Rovina sunt adesea minimalizate în rapoartele de impact prezentate de investitori. Deși tehnologia fără cianură elimină un risc chimic acut (posibilitatea unei otrăviri în masă în caz de accident), ea introduce sau menține riscuri cronice, pe termen lung, care sunt mult mai greu de gestionat.
Ce rămâne în urmă?
Dacă proiectul de la Rovina va fi dus la bun sfârșit conform planului actual, peisajul Munților Apuseni va fi marcat definitiv de două cratere gigantice (cariere deschise), în timp ce a treia zonă va fi exploatată în subteran.
Cariera Colnic, este piesa centrală a proiectului și va reprezenta cea mai vizibilă intervenție asupra reliefului. Craterul ce va rămâne în urma exploatării va avea o adâncime de aproximativ 350 de metri, mai mare decât înălțimea Turnului Eiffel (330 m) sau cât trei Case ale Poporului suprapuse. Diametru lui va fi de aproximativ 900 de metri, un cerc imens de piatră care va „înghiți“ un întreg versant. 40 – 50 de hectare reprezintă doar buza craterului fără zonele de depozitare adiacente.
Cariera Rovina, puțin mai mică decât cea de la Colnic, va adăuga o a doua amprentă masivă peisajului. Craterul lăsat în urmă va avea o adâncime de 220 de metri, un diametru la 600 de metri și o suprafață de 25-30 de hectare. Aceste cratere nu vor fi niciodată „umplute“ la loc. Piatra extrasă, după ce este măcinată pentru a scoate cuprul și aurul, își mărește volumul (devine steril) și va fi depozitată în zone uriașe de stivuire uscată, care vor arăta ca niște noi dealuri, artificiale și golașe.
Contextul anulării și implicațiile legale
Avizul de mediu pentru proiectul minier de la Rovina a fost anulat definitiv în data de 28 octombrie 2024. Decizia a fost pronunțată de Curtea de Apel Cluj, care a respins recursul formulat de compania Samax România (subsidiara Euro Sun Mining) și de autoritățile de mediu, menținând astfel decizia primei instanțe.
Deși proiectul este inclus pe lista proiectelor strategice de interes european (în contextul nevoii de materii prime critice precum cuprul), decizia instanței din România reprezintă un blocaj major.
Procesul a fost inițiat de asociațiile de mediu Declic și Greenpeace România, care au contestat legalitatea avizului de mediu emis de Agenția pentru Protecția Mediului Hunedoara. Instanța a anulat Avizul de mediu nr. 3 din 13.04.2022, necesar pentru Planul Urbanistic Zonal (PUZ) al ariei miniere Rovina. Fără acest document, proiectul nu poate înainta către etapa de construire a minei. Activiștii au argumentat că exploatarea va avea un impact devastator asupra mediului, biodiversității și resurselor de apă din zonă, iar procedurile de consultare publică și evaluare a impactului nu ar fi fost respectate riguros.
Reluarea discuției despre zăcământul de la Rovina chiar acum, în ianuarie 2026, nu este deloc întâmplătoare. Există o convergență de factori legislativi, economici și geopolitici care au pus acest proiect din nou în centrul atenției.
Statutul de „Proiect strategic“ al Uniunii Europene (CRMA)
În martie 2025, Comisia Europeană a inclus oficial Rovina pe lista celor 47 de proiecte strategice în baza Regulamentului European privind Materiile Prime Critice (Critical Raw Materials Act – CRMA). Acest statut obligă statele membre (inclusiv România) să simplifice și să accelereze procedurile de autorizare. Statutul de „Proiect strategic“ nu înseamnă că UE construiește mina, ci că vine în sprijinul investitorilor, oferindu-le un cadru legal și financiar preferențial:
• Autorizare accelerată (Fast-track permitting), cel mai mare avantaj. Regulamentul european impune statelor membre termene limită stricte. Pentru proiectele de extracție, procesul de autorizare nu trebuie să depășească 27 de luni. În România, astfel de procese durau anterior mai mult de 10 ani.
• Punct unic de contact (One-Stop-Shop): Statul român este obligat să desemneze o singură autoritate care să coordoneze toate avizele (mediu, urbanism, gospodărirea apelor etc.), eliminând situația în care investitorul este trimis de la o instituție la alta.
• Acces facilitat la finanțare: Statutul de proiect strategic este un „certificat de încredere“ pentru bănci. Proiectul capătă prioritate la finanțări din partea Băncii Europene de Investiții (BEI) și a altor fonduri europene, dar și o deschidere mai mare din partea investitorilor privați (cum a fost cazul acordului cu Trafigura).
• Recunoașterea „interesului public major“: În cazul unor litigii de mediu (cum este cel care a dus la anularea licenței în 2024), legislația europeană permite statelor să considere aceste proiecte ca fiind de „interes public superior“. Acest lucru poate permite anumite derogări în procesul de autorizare, cu condiția ca impactul asupra biodiversității să fie strict compensat.
Cine „apasă pedala“ de fapt?
Deși compania Samax România/Euro Sun Mining. a făcut propunerea, motorul politic din spatele acestei decizii este Comisia Europeană. Bruxelles-ul a realizat că fără mine proprii de cupru, planul pentru mașini electrice și energie regenerabilă depinde în totalitate de China. Astfel, Rovina a devenit dintr-un proiect local controversat, o piesă pe tabla de șah a securității energetice europene. Chiar luna trecută, în decembrie 2025, compania canadiană Euro Sun Mining (prin Samax) a semnat un acord masiv de finanțare de 200 milioane de dolari cu Trafigura, unul dintre cei mai mari traderi de mărfuri din lume.
Investitorii au intrat acum în criză de timp pentru că finanțarea este structurată pe tranșe. Pentru a accesa banii necesari construcției efective a minei, ei trebuie să prezinte autorizații valide. Timpul costă bani, iar investitorii au acum termene limită stricte impuse de partenerii financiari.
Schimbarea legislației în România
Recent (spre finalul anului 2025), Guvernul României a adoptat o Ordonanță de Urgență pentru a armoniza legislația națională cu regulamentul european CRMA.
Miza? Această nouă legislație limitează capacitatea ONG-urilor de a bloca proiectele strategice prin erori birocratice minore și impune termene maxime de răspuns pentru autoritățile de mediu. Investitorii văd în acest moment o „fereastră de oportunitate“ pentru a depune un nou studiu de impact asupra mediului (EIA) și a obține licența anulată anterior în instanță.
Analiștii financiari consideră anul 2026 ca fiind unul decisive („binary year“) pentru Euro Sun Mining. Se estimează că în acest an se va decide dacă proiectul primește „undă verde“ finală sau dacă va fi îngropat definitiv în litigii. Acest sentiment de „acum ori niciodată“ alimentează dezbaterea publică și presiunea asupra autorităților de la București.
Pe scurt, investitorii sunt presați de banii de la Trafigura, în timp ce statul român este presat de Bruxelles să deblocheze proiectul pentru a asigura cuprul necesar industriilor europene.
Exemplul Poloniei
În Europa nu numai România are resurse critice. Polonia, prin intermediul gigantului KGHM, exploatează unul dintre cele mai mari și mai bogate zăcăminte polimetalice din lume, situat în sud-vestul țării, în regiunea Silezia Inferioară (Dolny Śląsk). Spre deosebire de România, unde zăcămintele sunt adesea fragmentate, Polonia beneficiază de o continuitate geologică excepțională numită Monoclina Sudetică. KGHM operează trei mine masive în Polonia, care sunt interconectate la adâncimi cuprinse între 600 și 1.385 de metri:
• Mina Lubin, prima mină istorică a complexului, aflată în exploatare din anii ’60;
• Mina Polkowice-Sieroszowice: rezultată din fuziunea a două mine, este uriașă și deține rezerve bogate nu doar de cupru, ci și de sare gemă.
• Mina Rudna: este cea mai adâncă și mai modernă dintre ele, fiind „inima” producției de cupru a Poloniei.
Zăcământul polonez este de tip sedimentar (șisturi cuprifere), ceea ce permite extragerea unei game variate de minerale din aceeași rocă: cupru, argint, aur, reniu, sare gemă, seleniu și paladiu. Polonia nu s-a mulțumit însă doar cu resursele de acasă. Folosind profiturile uriașe generate de minele din Silezia, statul polonez (prin KGHM) a cumpărat zăcăminte în străinătate pentru a asigura materia primă necesară rafinăriilor sale:
• Sierra Gorda (Chile): O mină de cupru și molibden în care KGHM deține 55%.
• Robinson (SUA): Exploatare de cupru și aur.
• Sudbury (Canada): Zăcăminte de nichel, cupru și metale din grupa platinei.
Modelul polonez de gestionare a resurselor, întruchipat de gigantul KGHM Polska Miedź S.A., este adesea oferit drept contraexemplu pentru țările care își concesionează zăcămintele către companii private străine. În timp ce România a separat extracția de prelucrare, Polonia a ales calea integrării pe verticală.
Controlul Statului
KGHM este, în 2026, cel mai mare producător de argint din lume (peste 1.300 tone anual). Deși este o companie listată la bursă, statul polonez (prin Trezoreria Statului) deține aproximativ 31,79% din acțiuni. În practică, acest pachet este cel mai mare bloc unitar de vot. Restul acțiunilor sunt dispersate între fonduri de pensii și investitori mici. Statul polonez are dreptul de a numi majoritatea membrilor în Consiliul de Supraveghere, ceea ce înseamnă că nicio decizie strategică (vânzarea activelor, fuziuni sau schimbarea direcției de investiții) nu se poate lua fără acordul Varșoviei.
Polonia nu privește KGHM doar ca o afacere, ci ca un pilon de securitate națională, asigurând materii prime pentru industria poloneză de apărare și energie. Spre deosebire de proiectul Rovina, unde minereul pleacă sub formă de concentrat spre alte țări, Polonia face totul acasă:
• Extracție: Deține 3 mine de extracție gigant în Polonia (Rudna, Polkowice-Sieroszowice și Lubin).
• Rafinare: Deține două rafinării masive (Głogów și Legnica). Aici, minereul este transformat în catozi de cupru de puritate 99,99%.
• Procesare superioară: Deține fabrica Cedynia, care transformă cuprul rafinat în sârmă și cabluri gata de utilizat în industria auto sau electrică.
• Recuperarea metalelor prețioase: În procesul de rafinare a cuprului, polonezii extrag și argintul, aurul și seleniul.
Sursa foto: kghm.com
Uriașa diferența dintre România și Polonia
În anii ’90, sub presiunea instituțiilor financiare internaționale, România a ales să separe minele de combinatele de prelucrare. În România minele au rămas la stat (fără bani de investiții), iar fabricile (precum Cuprom) au fost privatizate și, ulterior, închise sau vândute la fier vechi. Astăzi, singura mină mare funcțională (Roșia Poieni) vinde concentratul de cupru în China pentru că nu are unde să-l rafineze în țară.
Polonia a refuzat separarea. KGHM a devenit atât de puternică încât în 2012 a cumpărat mine în Canada (Quadra FNX) și Chile, devenind ea însăși un „investitor străin“ la nivel global, demonstrând că o țară fostă comunistă, ca România, poate deține o resursă, o poate exploata cu succes și poate păstra profitul acasă, în beneficiul viitoarelor generații.
Amfiteatrele Tăcerii: Moștenirea de piatră seacă de la Rovina
Ce lăsăm noi viitoarelor generații? Nimic! Pentru că peste douăzeci de ani, când ecoul ultimului utilaj se va fi stins și investitorii își vor fi mutat cifrele și profiturile spre alte meridiane, la Rovina vor rămâne craterele. Nu niște simple gropi, ci niște prăpăstii geometrice, amfiteatre gigantice săpate în munte.
Aceste „răni deschise“ vor fi noua geografie a locului. Privite de sus, ele vor arăta ca niște amprente lăsate de o generație ce s-a grăbit să vândă tot ce a m,oștenit pentru a cumpăra un prezent iluzoriu. Colnic și Rovina, două nume care astăzi înseamnă bogăție, vor deveni atunci două oglinzi de piatră goală, întoarse spre cer.
Ce am fi putut lăsa urmașilor noștri? Le-am fi putut lăsa muntele intact, ca pe un seif natural, o „bancă de metale“ pe care ei, mai înțelepți ca noi, mai tehnologizați și poate mai stăpâni pe propriile destine, să o deschidă atunci când ar fi avut nevoie. Le-am fi putut lăsa dreptul de a decide singuri dacă aurul și cuprul lor trebuie să fie vândut pe mărunțiș sau dacă poate să devină nervura centrală a unei industrii românești, nu doar o cifră în bilanțul unui trader global.
În schimb, noi le lăsăm arhitectura absenței, niște „scări“ de piatră pe care nu se poate urca nicăieri, ci doar coborî în adâncul unei resurse epuizate. Ei vor privi aceste cratere nu ca pe niște monumente ale progresului, ci ca pe niște dovezi ale unei tranzacții în care părinții lor au dat altora bogăția și au păstrat golul.
Zăcământul de 35 miliarde de euro, care ar fi putut fi temelia unei țări care își gestionează singură comorile — așa cum polonezii își păzesc cu mândrie cuprul din KGHM — va fi, pentru copiii de mâine, doar o poveste despre cum generația părinților lor le-a vândut viitorul pe bucăți. În locul munților, le lăsăm niște lacuri acide în fundul craterelor sau niște versanți sterpi, o moștenire mută care le va șopti mereu că bogăția lor a plecat prin țări străine, lăsându-le lor doar ecoul unei mine care nu le-a aparținut niciodată. Rovina nu va fi doar o exploatare minieră; va fi în final, imaginea unei renunțări. O lecție despre ce înseamnă să fii chiriaș în propria casă, în timp ce alții își folosesc cheile pentru a-și clădi propriile imperii.•Matei Dumitru
