Acum doi ani, când a fost aprobat Pactul Verde European, nimic nu anunța impactul atât de puternic pe care îl va avea asupra vieții cetățenilor europeni. Nici măcar închiderea programată a centralelor pe cărbune din Europa și noul sistem de comercializare a certificatelor de emisii nu ne dădeau de bănuit că prețul energiei va atinge valori fără precedent.
Nu aș fi crezut vreodată că voi vedea în subdezvoltarea țării mele un avantaj față de alte țări europene, un fel de atu al supraviețuirii. Mare parte din oamenii României și ai altor țări excomuniste trăiesc încă la sate sau în foste zone industriale unde își scot apa din fântâni, se încălzesc cu lemne, au câte o mică grădină de zarzavat și cresc un porc, o vacă și câteva găini. Sunt oameni săraci, obișnuiți să trăiască greu, să se bazeze doar pe ei înșiși și să nu aibă niciun fel de așteptări de la nimeni, mai ales de la lumea politică, oricare ar fi ea. Pentru ei fiecare iarnă a fost și rămâne o probă de supraviețuire.
Metodele pe care ni le propune acum Comisia Europeană prin RePower EU, de economisire voluntară a energiei sunt deja reguli în multe case din România. Sărăcia, nu Comisia Europeană, i-a învățat pe oameni să încălzească pe timpul iernii o singură cameră, să țină ferestrele închise aproape tot timpul și să facă economie la curent, apă și mâncare. Pentru ei cuvântul solidaritate este un fel de glumă proastă.
Cu cine să fie solidari? Cu Guvernul României, cu funcționarii de la Bruxelles ale căror sedii înghit sume enorme de bani pentru menținerea temperaturii constante tot timpul anului? Cu sutele de angajați ai instituțiilor europene care plimbă continuu tone de documente între Luxemburg, Bruxelles și Strasbourg? Sau poate cu staffurile demnitarilor europeni care nu ratează niciun eveniment global în care să dezbată probleme climatice între dineuri copioase unde își asumă obiective din ce în ce mai ambițioase, dar care nu fac decât să îngreuneze viața și așa amărâtă a celor pe care îi reprezintă?
Viitorul care ni se prefigurează seamănă izbitor de mult cu perioada comunistă, în care solidaritatea era două feluri: una a săracilor și alta a bunăstării clasei politice conducătoare. Unii dintre noi vom retrăi acele vremuri, iar alții – care își mai închipuie că acea perioadă a fost minunată – vor înțelege pe deplin ce înseamnă construcția unui viitor luminos și iluzoriu.
Solidaritate, dar cu cine?
Acum doi ani, când a fost aprobat Pactul Verde European, nimic nu anunța impactul atât de puternic pe care îl va avea asupra vieții cetățenilor europeni. Nici măcar închiderea programată a centralelor pe cărbune din Europa și noul sistem de comercializare a certificatelor de emisii nu ne dădeau de bănuit că prețul energiei va atinge valori fără precedent.
Nu aș fi crezut vreodată că voi vedea în subdezvoltarea țării mele un avantaj față de alte țări europene, un fel de atu al supraviețuirii. Mare parte din oamenii României și ai altor țări excomuniste trăiesc încă la sate sau în foste zone industriale unde își scot apa din fântâni, se încălzesc cu lemne, au câte o mică grădină de zarzavat și cresc un porc, o vacă și câteva găini. Sunt oameni săraci, obișnuiți să trăiască greu, să se bazeze doar pe ei înșiși și să nu aibă niciun fel de așteptări de la nimeni, mai ales de la lumea politică, oricare ar fi ea. Pentru ei fiecare iarnă a fost și rămâne o probă de supraviețuire.
Metodele pe care ni le propune acum Comisia Europeană prin RePower EU, de economisire voluntară a energiei sunt deja reguli în multe case din România. Sărăcia, nu Comisia Europeană, i-a învățat pe oameni să încălzească pe timpul iernii o singură cameră, să țină ferestrele închise aproape tot timpul și să facă economie la curent, apă și mâncare. Pentru ei cuvântul solidaritate este un fel de glumă proastă.
Cu cine să fie solidari? Cu Guvernul României, cu funcționarii de la Bruxelles ale căror sedii înghit sume enorme de bani pentru menținerea temperaturii constante tot timpul anului? Cu sutele de angajați ai instituțiilor europene care plimbă continuu tone de documente între Luxemburg, Bruxelles și Strasbourg? Sau poate cu staffurile demnitarilor europeni care nu ratează niciun eveniment global în care să dezbată probleme climatice între dineuri copioase unde își asumă obiective din ce în ce mai ambițioase, dar care nu fac decât să îngreuneze viața și așa amărâtă a celor pe care îi reprezintă?
Viitorul care ni se prefigurează seamănă izbitor de mult cu perioada comunistă, în care solidaritatea era două feluri: una a săracilor și alta a bunăstării clasei politice conducătoare. Unii dintre noi vom retrăi acele vremuri, iar alții – care își mai închipuie că acea perioadă a fost minunată – vor înțelege pe deplin ce înseamnă construcția unui viitor luminos și iluzoriu.
